Libris Maris de Șerban Gheorghiu

Constantina

O! Tu,

admirabilă frumuseţe,

desfătare conştientă,

supremă,

cu mlădierea gingaşă a trupului,

cu fluturarea suavă a genelor

şi strălucirea profundă a ochilor,

cu noianul tău fermecător de întruchipări

izvorâte din frumos,

admirabil dar al naturii.

Tu îţi urmezi distrată drumul,

fără s-auzi,

cum pe urmele tale

se ridică voios,

acel murmur de iubire.

Chibzuință

Umbra ei era o mătase violetă de nisip.

Rugând-o să mă oprească

spre a săruta acestă mătase

ea mi-a spus:

”Nu este decât umbra unei femei”.

La rândul meu i-am răspuns:

”Este umbra unei femei pe care o iubesc

şi căreia nu-i pot săruta buzele.

Lasă-mă să le sărut umbra

pe nisipul umed ca şi ele”.

Şi ea îmi zise apoi:

”Nisipul este mai puţin umed

decât buzele mele şi tu n-ai săruta

decât nisip.

Sărută-mi buzele,

iubitul meu”.

Am plecat fără a-i săruta buzele,

pentru că nu le-aş mai fi dorit.

Învață de la mare

Învaţă de la mare să taci şi să veghezi;

nepieritoare să dăinuieşti ca ea,

precum stânca să-nduri furtuna grea

şi în tăria-i neclintit să crezi.

Marea te îndeamnă să nu dai înapoi,

astrele,

ca lumea să cunoşti,

tainele cosmosului cu-ale sale oşti,

şi vântul ce e de ars în noi.

învaţă să freci frumos prin viaţăy

să ştii frumos să mori.

Univers

Cerul îşi aprinde seara

dinastiile de stele! Pământul îşi aprinde

un cimitir spre ele!

Prizonierul punctelor cardinale

Marea iarăşi mă cheamă cu braţele de valuri.

Spre continente-ndepărtate ale mărilor neţărmuite,

săvârşind iubirea mea de mare,

neoprindu-mă la cele patru zări.

Am plecat în miez de noapte,

depăşind farul ce scrutează orizontul cât e marea,

n-având timp de odihnire,

cât de mare este noaptea.

Lângă digul de la capăt,

stă pierdută-n rugă,

un înger de fată,

”Mica Sirenă”,

ce-şi conduce şi aşteaptă băiatul iubit,

plecat departe peste mări şi-oceane.

Asfințit marin

În apusul de jar,

spirală noaptea suie.

Marea fumegă si jad navele par.

Amurgul uite-l şi nu e,

a coborât în fântâni şi ape,

e ora târzie.

Asfinţitul ce vine şi pleacă,

eşti tu ... eu ...

Vântul de toamnă

Se porneşte asprul vânt al toamnei,

şi norii cei albi zboară înaintea lui

Din arborii scuturaţi,

foile galbene cad deasupra mării.

Și iată,

gâştele sălbatice plecau din nou.

Ah! vreau s-o văd pe femeia pe care-o iubesc cu pali mă,

pe aceea pe care n-o pot uita.

Ca să ajung repede la insula în care ea locuieştey dezleg barca şi-ncerc să străbat marea .

Marea şi-a schimbat culoarea,

vântul şi-a făcut şi el prezenţa

Cu toate sforţările mele,

nu pot ajunge!

Ca să mă îmbărbătez încep să cânt,

ridicându-mi lopețile,

dar mâhnirea mea creste,

de tristetea cântecului meu.

Ardoarea toată a dragostei mele se avântă înaintea mea,

şi fără pic de milă,

mă lasă acolo...

Chipul unui bătrân să fie oare chipul care tremură aici

în apa adâncă?!

Sfârșit de noiembrie

În noiembrie Steaua Bălcescului

apare ce o torţă aureolată a dimineţii.

E raza de lumină revărsată,

a bărbatului,

planând blajin deasupra cetăţii.

El coboară solitar din aştrii,

întreaga suflare i se pleacă lin,

precum se cuvine eroilor noştri

care lucesc,

care cresc mereu si vini

Odată cu zăpezile fiebinţi el iar se mută

încet,

încet pe ramuri,

privindu-ne cu ridicări de flamuri!

Alge

Din castelul albastru

se-nalţă la suprafaţă

algele,

şoptind nesfârşitul monolog

al adâncurilor.

Ceață

Zare bolnavă

de fum intens şi rece fără clipe albe,

cu mâini tentaculare.

Umezeală de catarge,

umezeală de oase,

înscrise pe fila imaculată a jurnalului de bord.

Arbori

Voi mă vedeţi adesea singur,

plimbându-mă şi visând,

ascultând melodicul foşnet al ramurilor ce se pierd în înălţimile celeste.

Arbori,

vă iubesc atât de mult!

Parfumul vostru mângâietor simt că mă reţine.

Sub braţele voastre auguste şi solitare,

aş vrea să dorm,

când voi adormi!

Pescărușii

Aceste săgeţi argintii

scânteiază-n zare

ca o grădină plutitoare

pe mările de veşnicii.

În ocean,

pe-ntinderea cea mare,

ca ne-ntâmpină prevestindu-ne din zbor,

că undeva în apropierea lor,

se află o insulă pierdută-n zare.

Raza verde

Astrul roşu şi cu marea

sunt un singur duh. Purpură şi sânge-i marea,

navă,

soare şi văzduh

Toată firea se-înfioară şi roşeste-n depărtare,

precum tânăra fecioară după prima sărutare.

Lunecând încet în mare,

discul zilei se afundă grăbindu-se către culcare,

legănat de-a mării undă.

Iar în clipa când dispare,

fericit e cel ce vede strălucita salutare fulgerată-n Raza Verde.

Crepuscul

De pe puntea etalon a navei,

priveam marea furtunoasă,

care zguduia puternic o barcă,

icoana destinului nostru.

Ea dispăru curând în ceaţă.

Din partea cealaltă a cerului,

soarele asfinţind,

înroşea,

numai piscurile munţilor îndepărtaţi.

Văluri de umbră se lăsau pe mare.

Insulele mării păreau nişte mărgăritare negre încrustate într-un imens ametist.

Departe,

departe,

dincolo de imensitatea mării,

noaptea semăna cu părul bogat,

pe care-l stăpânea cornul lunei ca un pieptene de argint.

Am stat pe covertă până la ceasul când se veştejesc buchetele de constelatiuni.

Noaptea Răstignirii

Suspină lung mulţimea spre dealul dus şi vag

Unde Iisus în suferinţă cu cerul a rămas;

Rugându-se într-una cu un suspin în glas:

Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac!

Departe scânteiază oraşu-ncins de ziduri,

Ard torţe pretutindeni,

ospeţe largi se-ntind,

Bătrâni,

femei şi tineri cât mesele-i cuprind,

Adulmecă mireasma ce fumega în bliduri.

Şi fălcile dau goană şi muzicile cântă

”Să bem pentru-mpăratul eternei înălţimi ”

Şi buzele aprinse,

lucite de grăsimi

Din cupe-adânci,

în spasmuri de hohote se avântă.

Şi toţi din fiu în tată',

de-a valma prind a spune:

- Eu l-alungai cu pietre,

- Eu numai l-am ciupit...

- Ba eu i-am rupt vestmântul î

- Eu rana i-am lărgit,

- Oţet i-am dat,

- Eu spini!

- Eu l-am bătut în cuie!

Vinerea Paștilor

Bing-bang... Bing-bang...

Şi clopotul Mitropoliei

Şi altele mai mici în rang,

Vestesc acum ortodoxiei,

Din tot cuprinsul României

Cu glas răsunător,

duios,

Că-i răstignit Iisus Hriştos,

Bang-bang,… Bing-hang...

Hristos a înviat

Ca pe-un covor de primăvară

Un crin în roze-nveşmântat,

În viaţă pururi să v-apară Iisus din moarte înviat.

Şi mâna lui suavă,

albă,

În viaţă drumul să v-arate,

Tivind cu flori de vis şi nalbă,

Spre fericiri adevărate!

Pe drumuri de ape

Singuri cu ciclonul pe drumuri de cocori,

cu dorul cel pustiu,

păşesc mereu oceanul ce taie în felii longitudini,

despicăm nopţile cu etrava.

Sextantul ţinteşte-n Univers un astru,

compasul cercetează pe Ecuator un atol,

deasupra mea la pupa,

catargul înalt la infinit,

înscrie arabescuri pe bolta înstelată.

Urcăm şi coborâm al vieţii val către ţărmuri toride şi polare,

vânturând continentele pentru ideal.

Din larg

Am stat pe covertă până mi-a surâs şi ultimul halou.

Avea acum două surâsuri dăruite la plecare: al soţiei

şi al cerului patriei.

Am intrat apoi în cabină

şi ascultam,

picăturile de apă ale timpului

cum plescăneau în hublou.

Trecut-au de mult o sută de zile,

sute de carturi,

o mie de vânturi despletite şi tot atâtea furtuni.

Pe acel tărâm eram singuri.

Nimic la orizont,

nimic în borduri,

urcam şi coboram ritmic amarul talaz cenuşiu

şi priveam cum toţi colegii declamau tăcerea.

Parcă ieri a fost ziua când plecat-am de lângă limanul cel drag.

Oceanul continuă să-şi fredoneze

cântul walpurgic

iar din valuri răsar mereu

cele două surâsuri

cu care mi s-a însoţit plecarea.

Nava în port

Trup din trupul ţării,

albă-i nava noastră,

în sărutul zării de lumină-albastră.

Trup de gingăşie,

lebădă pe ape,

strop de Românie

de suflet aproape.

Tu ne porţi prin lume

şi ne aduci iară pe oceanu-n spume,

la ţărmuri de ţară.

Intre cer şi valuri,

gata de plecare,

către-nalte maluri

tu ne porţi spre soare.

Asfințit marin

În apusul de jar

spirală noaptea suie.

Marea fumegă şi jad navele par.

Amurgul uite-l şi nu e,

a coborât în fântâni şi ape,

e ora târzie,

ne cheamă;

auzi cum îl îngână teii pe clape.

Unde eşti mamă!

Ascunde-mă mamă!

Marea-i aproape şi departe-i mereu.

Amiază sau amurg - aceeaşi rană.

Asfinţitul ce vine şi pleacă,

eşti tu... eu...,

tăcute-n infern toate.

O semeţie vană!

Marea albă

De câteva zile valsăm în nopţi albe

către Arharghelsk portul înfipt în nord,

purtându-ne reveria printre gheţari şi ape,

având ca far rubinul soarelui la orizont.

De pe covorul alb-imaculat cu sclipiri solare,

culegem şocurile şi ridurile tatuate pe etravă

ale gheţarilor ticsiţi cu turme de foci polare,

sfidând icebergul corsar cu pumnalul către navă.

S.O.S.

În miez de noapte

un atol corsar înjunghie nava.

Ti, Ti, Ti, Ta, Ta, Ta! Ti, Ti, Ti...

Oare ne va auzi cineva?

Gandesc intr-un singur gând,

patruzeci de marinari.

Se crapă de ziuă

şi vasul salvator cu motoare mari cât o sete,

tot nu mai vine.

Barometrul coloana şi-a frânt,

Treptat luminele se sting.

Păsările furtunii

şi-au făcut prezenţa peste valuri.

Nava se scufundă!

Marconi rămâne la post,

transmiţând fără-ncetare groaznicul mesaj:

Ti, Ti, Ti, Ta, Ta, Ta! Ti, Ti, Ti...

Totul rămâne domeniului de basm!

A fost odată... O navă,

un echipaj,

o întâmplare;

Unii au fost închişi în solzii peştilor flămânzi,

alţii pradă corbilor de mare.

Botezul ecuatorului

Draga mea,

astăzi la Ecuator în vastul imperiu acvatic,

Neptun m-a-ncununat cu diademă de alge scept marin - amuletă.

De acum,

iubito,

sunt marea!

Marea ta calmă,

fără nici o zbatere de vânt

şi adâncă ca cerul dintr-a-tale gene.

De acum voi fi aproape de tine,

cu braţele deschise

pentru a te cuprinde.

Veni-voi în valuri line către tine,

te îmbrăţişeZy te fac sa te bucuri.

Tu însă,

voioasă,

vei recunoaşte,

că acele valuri line,

ce vin,

sentimentale către tine,

sunt eu,

care te acopăr cu mii de săruturi.

Musul

Pe puntea de comandă,

în drum întins spre larg,

străbat oceanul iubirilor mele cu drag.

Şi-n scurta legănare de valuri scrutez voios,

înalta reverie a vieţii mult dorite.

Prin trihord,

trece o navă ca o zână,

pasionată ca şi mine,

între larguri o tot mână,

legănându-şi trupul peste valuri înspumate,

lung siaj lăsând în urma.

Trec vapoarele visurilor mele,

trec spre orizonturi noi,

de vis şi infinit.

nu-s prea mulţi ani şi totuşi

sunt destui de când porneam şi eu aşa hoinar,

eram pe-atunci tânăr marinar,

râvnind la orizontul clar.

E greu să lupţi cu tine,

chiar în gând,

când nu poţi trece-n viaţă peste rând!

Titanicul

Evantaiul de scări

coboară abruptele trepte ale Amphitritei.

Nava de lumină,

părăsită de hergheliile cailor,

cu elicele frânte,

fără viaţă,

hălăduiesc prin fabuloasele ceţuri ale Curţii lui Neptun,

dirijate de farul orbit Polifem.

Tăcerea profundă asculta,

ciudateie glasuri ce veneau din adâncuri,

aşteptând deasupra cerului de ape,

batiscafulfantoma,

cu flotoarele mari cât o sete.

Sfânta Sofia

În interiorul sacrului lăcaş,

ultimul loc de încleştare al bizantinilor

cu iataganele şi sabia lui Fatih Cuceritorul,

acum e linişte şi consternare.

Pe un perete de marmură cenuşie,

se păstrează încă urma rotundă,

lăsată de copita calului căpităniei greceşti în lupta inegală şi fără sorţi de izbândă.

Sfinţii cu bărbile albe şi ochii ca seninul,

hălădui esc acum laolaltă cu arabescuri,

într-o policromie armonioasă.

Orice pas mai apăsat

înalţă sufletul până la cupola enormă,

revenind apoi amplificat

ca din cutia unei violine

de piatră.

Cartagina

Hectare de ruină

din marmură albă şi frânturi de mozaic luptând cu timpul.

Pe dalele de piatră

scăpate de plugul legiunilor romane,

cobora umbra lui Hanibal.

Lâna de aur

Bătrâne drumar de la prima renaştere,

în setea-ne-adâncă de vis şi cunoaştere,

drum înălţând către ţări şi-al oceanului coclaur,

căutăm,

căutăm şi noi,

aceeaşi lână de aur!

Calatis

Să vină târnăcopul,

să scoată din pământ

şi din noi secole ce mai dorm

în noaptea de jos!

Tomis

lui Nicolae Lascu

Cetate de vârstă eu argonauţii

şi cu fata din Colchida,

ce-a presărat aici patetica iubire,

purtându-şi reveria-n drum către Heliada.

Cetate din dragoste şi vis creată apoi plasată în vârtej de soare şi-nvăluită-n nimburi de legendă,

îndemni paşii ochilor chemare.

Aici Ovidius Naso,

tristul acostat,

venind din Roma-alungat,

avea doar armă poezia.

Apărând cetatea tomitană cu scutul şi cu lira-n mână,

se amestecă apoi cu glia.

Amurg la Florența

Laviniei

Assisul a decapitat soarele.

Sângele lui abundent a înroşit înălţimile celeste.

Arno,

cetatea marmorei de Cararra

şi palmierii plutesc în sânge.

Clorofila,

seva vegetală şi monumentele absorb avide lichidul soarelui.

Inserarea

cu braţele ei tentaculare,

lecuiesc fantastica rană.

S-a lăsat cortina.

Nu se mai vede nimic...

e noapte.

Fontana di Trevo

Pe marea imensă a ochilor mei,

beteala-ti de lumini albastre cu susur şi murmur de poveste,

persistă eterna frumuseţe.

Privirile mi-au aţipit pe-a tale raze şi am visat printre ceţuri viorii izvorând din tine focuri de comoară. Font ana di Trevi,

rug ce nu ie stingi nicicând!

Oceanul Pacific

Ce schimbătoare este această

baltă de necuprins?

Acum o oră era fără nici o zbatere de vânt şi luminată de soarele binefăcător. Dar din haos,

un vânt mefistofelic,

ne-a înnoptat mai devreme,

rostogolindu-şi despletirea.

Arca existenţei noastre,

pluteşte acum fantomă,

tulburându-ne nesomnul.

Farul Constanța

La marginea câmpiei albastrului de mit,

ca Regina Nopţii farul îşi răsfiră,

fascicolul de raze de porfiră,

so/re că la acest cap pământesc,

începe glia neamului românesc.

Cel ce are în pază monumentalul far,

fost-a şi el cândva marinar şi-acum peste iureşul talazului spulberat,

scrutează lumina astrului mult căutat.

Numai cel ce cunoaşte al mărilor mister,

poate scrie cu braţul său întins spre cer,

un semn de mirare si voie bună,

pentru marinarii şi navele-n furtună.

Paznic de far

La marginea câmpiei de-albastru potolit,

ca regina nopţii farul îşi resfiră fasciculul cu raze de porfiră.

Paznicul de far

este un marinar,

care scrie cu braţul său pe cer

semnal de bucurie

pentru echipaj şi navă.

Portul Pireu

Nimic nu mai aminteşte

din antichitatea lui Pericles.

Oasele de lumină şi istorie stau acum sub cheurile betonate,

presate de macaralele gigant.

Doar denumirile zeităţilor heliconide

ale navelor sub pavilion grec,

ancorate în radă şi acostate în marele port;

mai întind o punte de legătură

între îndepărtatele vârste,

reamintind grecului de astăzi

originea sa elină,

cu miturile şi legendele anticei cetăţi

Golful Biscaia

Din razele soarelui,

străjuit

cât cuprinde privirea ochiului,

în toată măreţia lui,

noianul părea adormit.

Policromia întregului imperiu asţral coborâse cu dăruire din infinit peste golful încremenit,

luminându-i şi adâncul de cristal.

În jur,

nici o boare de vânt hoinar.

Doar pământul nostru plutitor trage în urmă un val uşor,

gonind spre continente solitar.

Deodată,

din haos și străfund de genune,

n-au mai fost stele,

nici soare,

nici zi

ci trei nopţi negre cu nesfârşite stihii,

plutind pe haotice talazuri de spume.

Un iad devenise și cer și ocean;

catargele smulse cădeau peste punte,

gânduri negre năvăleau sub frunte,

iar inima se crâncea-avan.

Trei nopţi nava şi noi ne~am zbătut,

dând bătălia cu moartea în faţă,

cu sudoare pe frunte şi trupuri de gheaţă,

fără să-I dăm Biscaiei tribut

Veneția

Sub bolta veneţiană a unei însorite zile

ce sculpta arabescuri pe zvelte campanile,

am poposit cu dorul,

împins de idealuri,

sorbind avid laguna în ritm uşor de valuri.

Bazilici,

muzee,

statui şi vechi palate,

împodobite cu aur şi pietre nestemate,

azi au himere visuri de care te cutremuri.

Prezenta apoteoză,

începe să se-ncline. Miracolul se coace în hăul genune.

Piramide

Umbrele felahilor rătăcesc prin arşiţa Saharei

totalizând laolaltă o noapte adâncă,

ce acoperă lespezile de piatră,

prelinse pe faţă de simulul ruginit,

ce-și trimite enigmatic chemarea

către trecători.

Peste aceste palate-ruină,

sar păsări dintr-un secol în altul,

marcând timpul ce doarme

în donjon de milenii,

sub tăcerea care-l ocroteşte.

Sfinxul

Beduinii înfăşuraţi în galabii şi turbane

cu nelipsitele lor dromadere,

se conturează prin deşertul pustiu,

în nesfârşite caravane,

legănându-se prin arşiţa de nisip şi foc a valurilor Saharei,

asemănător corăbiilor peste noianul de mare.

Doar enigmaticul Sfinx,

acest paznic al deşertului cu suflet de stafie,

îi priveşte din urmă,

martor celor ce vor pieri în zarea pustie.

Departe de tine

Cum bate marea-ntruna

la ţărmul din Constanţa,

aşa se-ntorc gândurile mele către tine...

Ca marea mi-e iubirea de adâncă!

Marinar de cursă lungă

Am străbătut oceane verzi,

cenuşii,

negre şi albastre ca cerurile neatinse încă.

Am străbătut lumini şi bezne,

surâsuri şi lacrimi,

fapte şi gânduri netălmăcite până astăzi.

Am văzut cuptoare,

lângă care,

cândva,

bărbaţi,

femei,

bătrâni,

copii ce se rugau de om să nu fie arşi,

dar acel om era înfumurat

şi prost cu inima seacă şi creierul murdar.

Am văzut cum la coride,

un taur furios de om se apăra.

Dar în zadar,

el, repede,

trântit fu la pământ.

Am văzut o lume flămândă şi alta huzurând a bine,

pe întinsele ţinuturi de humă.

Ce am căutat oare eu pe aceste locuri?

Reîntoarcerea marinarilor

Marinarii se întorc din călătoriile

ţărmurilor toride şi polare

ale mărilor şi oceanelor de insomnii,

îmbătrâniţi şi tăcuţi odisei

cu sufletul pustiu

şi dorul cât o sete

pentru dragostea limanului drag.

Cei tineri se întorc cu inima tânără,

cei bătrâni cu inima şi mai tânără.

Final

La sfârşit,

marea va fi totul,

peste ea pluti-vom şi-n văzduh pluti-vor păsări...

Va fi un fel de supratăcere,

un fel de supramireasmă.

Şi vom auzi doar un cântec straniu de cocoş gângăvind pe casa invadată de vietăţile mării.