Răzbunarea barbarilor de Taner Murat

Gata. Am decis. Voi traduce „Tristele” lui Ovidiu în limba tătară. Negreşit. Pentru că Ovidiu îmi aparține şi sunt fericit să îl am. Pentru că îl înțeleg. Îi înțeleg versul şi durerea. Pentru că îmi iubesc limba. Pentru că ştiu să o fac, să leg laolaltă două maluri, două limbi. Şi pentru că e o desfătare a existenței mele, îmi place să traduc.

M-am apucat să fac puțină ordine în calculator. Aveam o mulțime de notițe risipite prin tot felul de documente cărora cu greu le mai dădeam de cap. Am mai şters, am mai adunat într-un singur document şi acum totul îmi este mult mai la îndemână.

Vineri, 21 martie 2014

Astăzi sărbătorim Nawrezul, echinocțiul renaşterii. În fiecare an îmi reamintesc cu plăcere versuri din „Sunt zile de primăvară” de bardul Ómer, Așîk Ómer, care a trăit în sec.XVII:

„S-a împrimăvarat de-acum, s-au dus zilele geroase,

Tot ce e floare a-înflorit, privelişti spectaculoase.

E vremea să te-nveselești în farmec, deliciu, savoare,

Să te desfeți în grădini pe țărmuri încântătoare,

Când inima ar fierbe de-amor îndeplinindu-i chemarea,

Când picăturile s-ar strânge stârnind potopuri cât marea,

Când fericită-ar rătăci în munți iubirea pe-o culme,

Sunt vremuri când îşi trag profit susținătorii de lume.”

Joi, 8 mai 2014

From Lily Hyde

„Cartea mea „Dream Land” despre tătarii crimeeni a fost tradusă în ucraineană şi va fi lansată la Kiev pe 14 mai, chiar înaintea celei de a 70-a comemorări a victimelor deportării tătarilor crimeeni. Amănunte în articolele de presă ataşate mai jos.

Le mulțumesc tuturor pentru ajutor,

Lily”

Anul trecut îmi dăduse vestea publicării versiunii tătare, iar acum mă anunță despre traducerea în ucraineană. Mă bucură şi nădăjduiesc să reuşesc şi eu să public cât mai curând “Tărâmul de vis” în România.

Marți, 20 mai 2014

Câteva versuri din „Conacul fantomatic”, o poezie din volumul „Ce am dăruit eu vieții” de Ute Carson, prietena mea din Austin, Texas.

„Ne strecurăm călcând pe frunzele uscate

holbându-ne la ruinele halucinant de frumoase

cu ferestrele sale abandonate fără geamuri,

adăpost pentru cuiburile pelicanilor,

altarul şopârlelor.

O egreta păşeşte prudentă de-a lungul ţiglelor sparte

strălucind ca solzii de peşte,

şi emite strigăte stranii ca nişte suflete pierdute.

Prind mâna iubitului meu,

împletind degetele noastre ca pe nişte rădăcini.

„Suntem aici pentru un răstimp de împrumut” - îi spun,

„Visele şi speranţele noastre

sunt gravate în piatră pentru ca

în cele din urmă marea, vântul şi jungla să le revendice”.”

Vineri, 4 iulie 2014

From Arye Barkay

BCC Michael Skakun

„Bună Taner, bună Michael,

Înainte de orice, Taner, îți urez un post cât mai uşor de Ramadan.

Murat, prietenul meu Michael Skakun a scris o carte, "On Burning Ground," despre tatăl său născut în Polonia care, deşi era evreu şi era circumcis, a reuşit să scape din Cel de al Doilea Război Mondial dându-se drept tătar. Cartea sa a fost publicată recent şi în limba română.

Fiind interesat în mod deosebit de tătari, el m-a rugat să îl pun în legătură cu tine.

Salutări, Arye”

Miercuri, 9 iulie 2014

Gata. M-am hotărât să traduc în tătară „On Burning Ground” de Michael Skakun. Sunt abia în faza în care adun materialele şi îmi fac curaj. Un roman de 85.000 cuvinte reprezintă un proiect serios. Michael mi-a recomandat să iau legătura cu Daniela Ionescu care a semnat „Cu tălpile pe jar”, versiunea românească. Sugestiile unui traducător experimentat sunt binevenite oricând.

From Daniela Ionescu

„Stimate domnule Taner Murat,

Mă bucur că-mi scrieți şi că vă preocupă cartea lui Michael Skakun! L-ați cunoscut? Este un om deosebit, eu l-am intâlnit prima dată la New York, la un festival de poezie în limba română, cu ani în urmă, cred că acum vreo 7 ani. Mi-a dat atunci cartea lui, volumul intitulat "On Burning Ground", un roman memorialistic, despre viața tatălui său, însă o versiune romanțată, pare-se. Este minunat, romanul în engleza, eu l-am tradus cu mare plăcere, recunosc că nu mi-a fost uşor şi l-am "lăsat", după ce tradusesem un capitol şi nu-mi plăcea deloc cum „sună" în româneşte... l-am abandonat aproape doi ani, nefiind sigura că voi mai continua ca să-l termin... şi pentru că editura Hasefer nu părea dispusă să-l introducă în planul său editorial pe anul în curs. Apoi Michael însuşi l-a contactat pe directorul editurii, a cedat sau a negociat copyright-ul şi mi-a spus că din partea lui totul este încheiat... m-am reapucat, mai cu sârg, dar la fel de nemulțumită de ce ieşea din „mâna" sau mintea mea... până într-o zi când am început parcă să am spor, să-mi vină cuvintele care mi s-au părut potrivite ca sa recreez acea atmosferă, grea, grea de tot, greu de redat, inițial. Timp de trei luni am lucrat, aş putea spune acum, febril, dar am fost ceva mai încurajată şi într-un final, chiar am terminat. Dacă doriți, pot să vă trimit versiunea în româneşte, văd că nu aveți nicio problemă, dar nu ştiu dacă este bine să începeți să traduceți din românețte în limba dvs. ... Sigur că puteți compara, confrunta, mai ales după ce veți lucra chiar dumneavoastră la propria traducere - ca apoi să confruntați cu versiunea mea şi să judecați, poate, dacă am înțeles amândoi acelaşi lucru, din textul original scris în engleză... dar altminteri, cred că ar ieşi altceva şi nu se ştie dacă ar fi realmente recognoscibil, nu-i aşa?...

Vă urez mult spor şi inspirație,

Dana Ionescu”

Sâmbătă, 23 august 2014

Hamit Látif (Latipov) din Tatarstan mi-a trimis un poem despre prietenii:

„Trecute prietenii

Trecute prietenii, apuse aspiraţii,

Prin stepa nesfârşită solitar;

În răni se răsucesc dureri chinuitoare,

Eternităţi zac aşternute la hotar;

Din profunzimea spiritului lor

Mi-au zămislit o arie în dar.”

Duminică, 15 martie 2015

În ataşamentul emailului găsesc imaginea splendidei compoziții a pictoriței din Tatarstan.

Doi tineri, un bărbat şi o femeie. Ea se află în prim plan. Ambii poartă, peste bluza fără guler şi frumos ornamentată la gât, anteriu fără guler, lung până la pământ, ajustat pe talie, cu mâneci largi de tip pâlnie. Ambii poartă fes pe cap. Veşminte tătăreşti. Anteriul ei verde este încins pe talie în cingătoare cu enorme paftale din aur bătute în nestemate. Este împodobit cu desene florale aurite şi garnisit cu galoane din râuri de fir aurit la manşete şi la margini, de jur împrejur, atât la poale cât şi la încheieturi. De fesul ei, o bonetă cu înflorituri, atârnă până aproape de pământ o imensă fâşie de maramă care îi acoperă spatele şi părul împletit în cozi. Bluza şi anteriul bărbatului sunt aurii, bogat ornamentate. El desface brațele sub formă de aripi şi poartă un nimb solar. Cei doi plutesc într-o corabie pe valuri. Sternul prorei are forma unui piept de cal cu coama în vânt. Ei desfac brațele eliberând porumbei albi spre cerul însorit. Porumbeii poartă în zbor flori culese de fete cu fes şi năframă.

„Dragă Taner,

Îți trimit alăturat tabloul „Cântec pentru Patrie” dedicat tătarilor crimeeni.

Sagida Siraziyeva”

Miercuri, 10 iunie 2015

Conferința „Biserica și Gulagul în România”. Un bun prilej de comemorare a victimelor regimului comunist. Desăvârşită expunerea scriitoarei Gúner Akmolla. Evocă tragedia poetului Negip Hagi Fazîl şi a întregii sale familii.

Tema reuniunii şi locul de desfăşurare, Sala Senatului din Campusul Universității Ovidius, îmi readuc în minte imaginea armonioasă de linii şi mişcare care cucerise inimile tuturor. Ea a fost limbaj al trupului, sensibilitate imaculată, trăire totală, şarm şi accesibilitate. Se numea Melek Amet. Reuşise să recâştige în instanță o parte din terenurile pe care tatăl ei Amet Gemal Seidgean le deținuse în zona lacului Siutghiol. Ultima ei dorinţă a fost aceea de a construi, cu banii obținuți din vânzarea terenurilor, o clinică unde să fie trataţi bolnavii de cancer. Melek Amet - nervul oriental de-a lungul căruia se scurgea dorința de a dărui dragostea pură şi farmecul tremurător al îmbrățişării.

Joi, 13 august 2015

La Art Gallery de la Tomis Mall are loc vernisajul expoziției de artă vizuală a Filialei Constanța a UAP. Prezintă criticul Marius Tița. Expune şi Filiz Velulla. Este împreună cu soția şi cu mătuşa sa, doamna Sevinci Mutalip. Observ pe fața ei distincția durerii. Sunt încântat să îi întâlnesc. Încerc să mai aflu câte ceva despre arta lui Filiz. Frumusețea şi ineditul ansamblurilor pe care le compune sunt captivante. Sugerează, de cele mai multe ori, bizare mecanisme şi fantastice nave în spațiu şi timp. Comite aceste fermecătoare ciudățenii mixând tot felul de mărunțişuri, piese metalice sau din material plastic recuperate din tot ceea ce aruncăm noi cu atâta uşurință. Arta lui reprezintă un fel de insurgență ecologică, o formă supremă a reciclării. Un fel de ecologie de restaurare. De când îl cunosc pe el, am ajuns să îi privesc cu alți ochi pe scotocitorii de gunoaie întâlniți în cale.

Vineri, 28 august 2015

Lume multă pe faleză. O vioară şi un acordeon interpretează un vals. Câțiva scafandri şi un grup de turişti pasionați de scuba diving se aruncă în apa mării din fața Cazinoului. Chiar în locul în care pe la începutul secolului trecut formația de mandoline şi chitare a lui Selim Abdulakim plutea în două bărci până spre miezul nopții. Cântau pentru vilegiaturişti valsuri vieneze, serenade italieneşti şi greceşti.

Îl întâlnesc pe Filiz Velulla. Şi-a expus desenele marine pe un panou şi aşteaptă amatorii de artă. Stăm de vorbă. O turistă îi arată fiului ei de vreo 6 ani desenul în peniță reprezentând Cazinoul văzut chiar din locul în care ne aflăm.

- Uite, eu pe acesta l-aş lua. Tu ce părere ai?

- Nu-i bun. Nu-mi place, răspunde copilul.

- De ce, dragul meu?

Băiatul aruncă o privire spre clădire, apoi se întoarce către desenul lui Filiz explicând:

- Desenul acesta nu are geamurile sparte.

Miercuri, 14 octombrie 2015

Servim prânzul la Vasilica Mitrea. Este ziua ei de naştere. Mai devreme trecuse şi Emel Emin. Ne aşezăm la masă opt persoane, inclusiv sărbătorita. Eu sunt singurul bărbat. În timp ce doamna Ica se agită să avem pe masă de toate, noi ne întreținem şi glumim.

Cea care întrerupe întotdeauna tăcerile provocând noi teme de discuție este Coca Elena Gheorghiu. Mereu veselă, înțepătoare şi scânteietoare. Laura Văceanu are o aparență călăuzitoare, riguroasă şi exigentă. Atitudine de conducător. Adoră copiii şi haiku. Intervențiile Alexandrei Flora Munteanu scot în evidență noblețe, conştiinciozitate şi îngăduință. Noi doi rezonăm pe tărâmul traducerilor. Armeanca Arşaluis Sarchizian Gurău este paşnică, duioasă şi naturală. Mihaela Cojocaru e o fire simțitoare şi iubitoare. Îi plac pânzele şi vopselurile. Se gândeşte la o expoziție personală.

Când o asculți pe Olga Duțu realizezi imediat vocația de istoric literar și descoperi strălucirea academismului. De câte ori ia cuvântul mă simt un spectator solitar şi distant. Încerc să nu vorbesc niciodată după ea. Cine o face devine neinteresant.

Vineri, 16 octombrie 2015

From Gúner Akmolla

„Invitație: Sâmbătă, 17 octombrie, la ora 10,00 are loc la uniune comemorarea lui Geavit Musa după care se pleacă spre Palazu Mare pentru ceremonia religioasă.”

Geavit Musa s-a născut în 1931. A fost cercetător în fizica plasmei la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, profesor asociat la Facultatea de Fizică a Universității din Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române. A fost fiul lui Şefchet Musa Velulla, erou martir care s-a stins în închisoarea de la Dej, în decembrie 1960. Mormântul său a rămas neidentificat. Mă impresionează soarta celor trei copii ai săi: Geavit, Faruk şi Sevinci. Faruk e tatăl artistului Filiz Velulla. Numai doamnă Sevinci Mutalip mai este în viață dintre cei trei frați. Mă aşez la masa şi aştern câteva versuri:

Morminte în contumacie

Copiilor lui Şefket Musa Velulla

Zburdalnici năzdrăvanii, fermecători ştrengarii

Născocitori de pozne ştiute-neştiute,

Izbiţi în noaptea groazei de zidul nedreptăţii,

Plângând la epitafuri incerte, dispărute.

Ca nişte-abecedare cu paginile oarbe

Copii prădaţi de sensul discursului pe viaţă,

Ca un tratat ştiinţific lipsit de conţinuturi

Ei n-au avut erată, ei n-au avut prefaţă.

Odrasle frământate, atomi fără valenţe,

Iscoditori de fizici şi mute oseminte,

Copii porniţi să-întrebe prin reci laboratoare,

Prin spaţiul dintre cuante de-o urmă de părinte.

Năuci în plasma vieţii ca electronii liberi,

Privaţi de magnetismul cuvântului-înainte,

Copii umblând să afle în vidul cosmic tihna

Părinţilor ostatici, martiri fără morminte.

Marți, 3 noiembrie 2015

From Tom Sheehan

„Un erou știe că se îndreaptă către Infern şi că nu există nicio cale de întors.

Durerea nu are niciodată răgazuri prea lungi.

Am citit despre incendiul clubului de noapte din București, despre pierderea tristă de vieți omeneşti şi despre bărbatul care a salvat o femeie și s-a întors în foc. Și mi-am amintit de vecinul nostru de vizavi care, alături de alte 492 de persoane, a murit în incendiul clubului Cocoanut Grove din Boston în 1942.”

Sâmbătă, 27 februarie 2016

From Michael Skakun

„Dragă Taner,

Aș fi deosebit de încântat dacă ai reuşi să traduci „On Burning Ground". Cât de trist e faptul că limba tătară este în pragul dispariției. După Cel de al Doilea Război Mondial mulți se temeau că limba idiş va avea această soartă. Însă timpul, perseverența şi speranța neîntreruptă au împiedicat uitarea, chiar dacă uneori nu a fost deloc uşor. Sper că se va face totul pentru supraviețuirea şi menținerea prospețimii limbii tale materne, în ciuda circumstanțelor nefaste care lucrează împotriva ei. Şi contribuția ta este importantă pentru a menține acest vis în viață.

Multe dintre limbile lumii se luptă să supraviețuiască. Este esențială menținerea în viață a moștenirii omenirii, indiferent de timpul și efortul care ar fi necesare.

Toate cele bune,

Michael”

Vineri, 15 aprilie 2016

Scriu o poezie pentru proiectul antologiei „Arasul şi Iasomia”:

Înserare pe Aras

Sub încântări de fluturi se adâncesc în umbre

Seraficele plante crescute lângă val,

S-a şters sclipirea-n matca obscurităţii sumbre,

A mai trecut o zi, perpetuu interval.

Prin crengi de brad legende răzbat din spaţii stinse,

Se-aude-o buhă cruntă, dintr-un cuibar - scâncit,

Şi-a scurs pe creste luna vopselurile-aprinse,

Pe malul stâng e tihnă şi tihnă-n asfințit.

Joi, 21 aprilie 2016

Selectez una dintre poeziile trimise de Yuan Changming, amicul meu din Canada:

„Dor

Prezenţa ta se va stârni peste mine

Ca cea dintâi ploaie

De primăvară

Şi încotro mi-aş îndrepta paşii

Tot locul va fi potopit

De cântecul ei.”

Miercuri, 25 mai 2016

Prima zi în preajma acestor copii. Mă aşez pe un scaun la umbra platanilor. Privesc la zbenguiala din jur. Câteva fetițe se joacă pe un covor întins la câțiva paşi în fața mea. Brusc, una dintre ele abandonează piesele de Lego şi se îndreptă către mine. Ea este cea mai mică dintre toți copiii. Mi s-a spus că e în clasa pregătitoare. Înaintează cu privirea plecată, mă cuprinde cu brațul drept şi mă sărută pe obraz. Apoi revine la locul ei reluîndu-şi joaca. După câteva minute se ridică din nou şi întinde palma către mine în semn de “stai aşa”. Aleargă către gardul aflat la vreo cincizeci de metri. Culege ceva de jos, dintre buruieni, şi revine cu mâinile la spate.

- ‘chide ochii.

Îi închid.

- ‘oare!

Îmi întinde inflorescenţa de mătrăgună pe care o ţinea ascunsă la spate.

- Îți mulțumesc foarte mult. Oh, ce floare frumoasă!

Joi, 2 iunie 2016

From Michael Skakun

„Dragă Taner,

„On Burning Ground” în versiune tătară are o copertă extraordinară! Felicitări!

Îți sunt foarte îndatorat,

Michael”

Sâmbătă, 4 iunie 2016

Mâine se țin alegerile locale. Mă grăbesc să ajung la Pavilionul Expozițional. Mă opresc la semafor. Două doamne trec prin spatele meu.

- Bună ziua.

Mă răsucesc brusc.

- Nu am vrut să vă speriem. Voiam doar să vă înmânăm un pliant.

- Aaa… Vă mulțumesc!

Slavă Domnului. Pentru un moment am crezut că sunt persoane cunoscute. M-am temut să nu îşi închipuie că le-aş fi observat şi că am evitat să le salut. Citesc: “Cine conduce în realitate lumea? Ați spune că… 1) Dumnezeu? 2) oamenii? 3) altcineva?” Împăturesc pliantul şi îl strecor într-un buzunar. S-a făcut verde şi trec.

Chiar aşa. Cine conduce în realitate lumea? Habar n-am. Lumea e atât de mare, iar eu atât de neînsemnat. Nu ştiu. Ştiu însă cine conduce în realitate țara. Unii spun că o face primul ministru, guvernul sau parlamentul. Alții zic că preşedintele. Şefii partidelor politice. Primarii. DNA. Justiția. Nicidecum. Altcineva conduce țărişoara asta. Nişte asociații, servicii sau organizații care țin de sfera tainică, ascunsă vederii. Mai întâi culeg informația. O raportează la diferite sisteme de gândire. În final, iau decizii în numele nostru hotărând viitorul nostru şi al copiilor noştri. Le ştim cu toții, am auzit de ele. De multe ori le blamăm, dar ştim că fără ele suntem pierduți. Ele poartă o denumire generică. Cei mai mulți le numesc „conştiință”. Alții le spun mai simplu: „ruşine”.

Vineri, 10 iunie 2016

Suntem pe terenul de joacă. Andrei îşi face de lucru în preajma mea. El a terminat clasa a III-a, la toamnă intră într-a patra. Dinspre biserica de lângă şcoală se aude bătaia rară a clopotului.

- La câţi ani se moare?

- Nu există vârstă fixă. Unii mor mai devreme, alții mai târziu.

- Ce se întâmplă cu omul atunci când moare şi este îngropat în pământ?

- Putrezeşte.

Andrei e tare surprins:

- Ce-i aia?

- Carnea se descompune. Adică se destramă şi încet-încet se transformă în pământ. Într-un final, din corpul omului nu mai rămân decât oasele.

Este obositor să supraveghezi copii cât este ziua de lungă. Ei au ritm alert şi eşti nevoit să îți petreci mai tot timpul stând în picioare. Profit de scaunul de lângă zid şi mă aşez încet. Cercetez roată curtea. Acum creştetul meu pleşuv a coborât la înălţimea ochilor lui. Examinează cu interes. Ar dori să atingă. Întinde uşor mâna. Încearcă să strecoare vârful arătătorului printre două fire răzlețe de păr. Apare Ionel imitând un camion în mare viteză. Frânează brusc lângă noi apropiindu-şi privirea de indexul lui Andrei. Apoi înclină capul dezvăluind un zâmbet larg şi binevoitor:

- Folie? Folie?

- Nu-i folie. E o simplă chelie strălucind în soare.

- Aha.

Ionel face câțiva paşi în marşarier. Turează puternic motorul, virează brusc pe loc şi porneşte în trombă către sala de mese. Andrei continuă să îmi scruteze chipul. Este vădit contrariat.

Îmi amintesc de primii ani de şcoală. Spre sfârşitul vacanței mergeam la frizer. O dugheană înghesuită de pe strada Poporului. Luam loc pe un scaun şi aşteptam să îmi vină rândul. De fiecare dată în stânga sau în dreapta mea se aşeza câte un domn mai în vârstă. Cred că aveam o figură tare speriată trăgând timid cu coada ochiului la părul stufos din sprâncenele, urechile sau nările lui. Ionel a ajuns la sala de mese şi face manevrele de întoarcere. Andrei mă chestionează cu voce ceva mai scăzută.

- Câţi ani ai?

- Cincizeci şi şapte.

- Nu vreau să mori.

Sâmbătă, 11 iunie 2016

Tom Sheehan: Taner, ți-am sărbătorit ziua de naştere de cel puțin 10 ori ascultând-o pe Laura Bretan cum cântă spre marea surpriză şi bucurie a juriului şi spectatorilor. O adevărată minune.

Marți, 21 iunie 2016

Afară este foarte cald. Plină de sensibilitate şi emoție Vasilica Mitrea lansează la Muzeul Marinei noua sa carte „Marina şi marea”. Aici o întâlnesc pe Emel Emin. N-am mai văzut-o de mult timp. Mă întreabă despre Mickiewicz, „Sonete din Crimeea” în limba tătară:

- Se întâmplă cumva să mai aveți un volum?

Sunt extrem de plăcut surprins şi mă precipit:

- Desigur, vi-l ofer cu mare drag.

Cândva, pe vremea când eram un puşti de gimnazială, preda limba turcă la şcoala unde învățam. Ştiam că a studiat la Sofia şi o admiram în mod deosebit. Apoi mi-a fost dascăl la Universitatea Populară. După aceea a predat la Universitatea „Ovidius”. Astăzi poeta îşi doreşte un volum din traducerea mea. Ce favoare!

Emel Emin este întotdeauna cea mai tăcută persoană din grup. Afişează vizibil singurătatea esențială a femeii. Un fel de neîngăduință genială față de lumea înconjurătoare care produce o impresie puternică asupra celor din jur. Scrie în limba turcă. Reuşesc să o traduc, însă numai după suferințe mari, niciodată nu îmi iese din primele încercări:

„Cred în iubire

În întunericul nopții

Resimt amărăciunea.

Sub căderea pleoapei

Se stinge lent speranța.

Deşertăciune-i lumea, da.

Vremelnică e viaţa!

Obscur şi tenebros este cuprinsul.

Deschid ochii.

Kerem se mistuie-n văpăi.

Taj Mahal străluceşte ca o nestemată.

Dragostea lui Ferhat scobeşte munţii.

Nu, nu-i adevărat,

Această lume nu este obscură, nu e tenebroasă.

Tu încă te mistui în pară, Kerem.

Tu eşti monumentul iubirii, Taj Mahal.

Tu ai tăiat izvoare în munte, Ferhat.

Eu cred,

Cred în iubire.”

Joi, 23 iunie 2016

Astăzi se face plata birourilor electorale de la localele din 5 iunie. În drum spre casieria de pe strada Mihail Kogălniceanu, trec pe Cuza Vodă. Aici, între bulevardul Tomis şi Kogălniceanu se găsea cândva vestita „Şcoală Primară Mahometană” unde am studiat şi eu în primii doi ani de gimnazială. Era o clădire încărcată de istorie. Faţada şi cornişele ce susţineau aticuri cu creneluri erau decorate cu ornamente maure. Deasupra cercevelelor de la uşi şi ferestre se conturau supralumini boltite rotund. Se intra pe o uşă din lemn masiv purtând întretăieri extravagante de figuri sculptate simetric. Uşa era încadrată într-un portal monumental sprijinit pe coloane. La etajul întâi al splendidei construcții islamice, într-una din sălile dotate cu pian vienez din lemn de mahon, de două ori pe săptămână studiam vioara cu domnul profesor Țiganu. Căci în incinta fostei şcoli mahomedane funcționa atunci Şcoala de Muzică şi Arte Plastice. După vreo doi ani de studiu am constatat că într-adevăr îmi place muzica, dar nu sunt făcut să o interpretez. Mai apoi, prin anii şaptezeci, pe locul şcolii s-a construit un bloc de locuințe.

Încasez banii şi îmi îndrept paşii spre bulevardul Ferdinand, cândva Republicii. Trec pe lângă vila Constantinidi de la numărul 22, o foarte frumoasă construcție art-nouveau din 1905. Aici urmam orele de teorie muzicală. Acum e sediul Alliance Française. Fac în jur de cinzeci de paşi şi ies în Ferdinand. Arunc o privire spre dreapta. Pe colțul cu bulevardul Tomis se zăreşte prăvălia farmacistului Miga. Însă mă întorc spre stânga şi mai parcurg vreo cinzeci de paşi. Aici, la intersecția cu strada Mircea cel Bătrân, funcţionase pe vremuri sediul Fondului Cultural Musulman Selim Abdulachim. Mă opresc. Admir nemărginirea mării. Ce vară frumoasă!

Luni, 27 iunie 2016

Michael îmi transmite linkul trailerului realizat pentru „On Burning Ground”. Coloana sonoră a filmului de promovare debutează cu un cântec tătăresc. Nu a ştiut niciodată sensul acelui text şi ar dori să îl afle. Mă roagă să îl traduc în engleză. Vizionez trailerul. E o melodie frumoasă, un cântec de jale. Îi răspund:

„Suntem creați din aur scobit cu durere,

Suntem zămisliți din argint incrustat cu suferință”

Luni, 25 iulie 2016

Suntem la plimbare. Giumaziye mă ţine de braţ. Apare o maşină în mare viteză. Cu braţul liber, instinctiv, prind umărul lui Leyla.

- Când mă cuprindeţi aşa în braţe, parcă îmi aduc aminte de tata. Parcă m-ar strânge tata în braţe. Mi-e tare dor de părinţi. Le duc lipsa şi, vă rog să mă credeţi, asta mă face să mă simt tare prost.

Marți, 1 august 2016

Hermannstadt… Liebestadt… Oraşul iubirii. Nu-i Aşkabatul lui Bektóre, este Sibiul studenției mele. Cetatea a rămas neschimbată. Străduțe înclinate, pavate cu piatră. Porți imense din lemn masiv. „Dumnezeu are tălpi de bumbac” par a spune căutăturile din acoperişuri. Parcă nimic nu s-a schimbat. Ba da, ba da. S-au schimbat oamenii. Nu îi mai recunosc. Ce s-ar întâmpla acum dacă aş întâlni pe stradă oamenii de atunci? Iubirile de atunci? Când ai trăit iubiri adevărate, viața se aseamănă cu cea a exilaților. Este împărțită în „înainte” şi „după”. Oare am putea iubi din nou ca în tinerețe? Adică aşa, ca şi cum nu a trebuit să învățăm o altă limbă şi cultură. Ca şi cum am fi fost exilați doar în alt oraş, nu exilați în adevăratul sens al cuvântului. Oare am putea suda cap la cap bucăți din viața noastră? Se poate reveni la dragostea tinereții? Plouă mărunt. Mă grăbesc să urc în Turnul Sfatului până se potoleşte.

Uite, acolo urcă Sub Arinii către Răşinari. Dincolo e crucea de pe dealul Guşteriței… De fapt, nu se poate reveni nicicând la dragostea tinereții. Dragostea nu este oarece ținut îndepărtat, vreo Roma antică în care să poți reveni precum un Ovidiu dintr-un lung exil abandonând rațiunea anilor, alungând experiențele radicale, eliberându-te de trădări, lepădând erorile. Până şi cel mai prozaic suflet străbate un parcurs de profunde schimbări. Şi apoi, dragostea nu te poate lipsi de rațiune cu excepția acelei clipe mărețe în care rațiunea se poate lipsi vremelniceşte de tine. Dragostea dinspre sfârşitul vieții nu este doar o trăire afectată de traseul străbătut. Nicidecum. Ea are o legătură mult mai intimă cu existența. Este chiar temelia şi împlinirea vieții, face parte din viață, este liantul vieții. Deci dacă iubeşti la şaizeci de ani aşa cum ai iubit la şaisprezece, fie nu ți-ai trăit viața, fie i-ai negat realitatea.

Miercuri, 17 august 2016

Tănase Serea lansează în cadrul cenaclului antologia de versuri „Poeme”.

„Doamne am ajuns suspin

într-un cântec de pelin

în beția florilor de crin

ne topim tristețile în vin”

Vineri, 16 septembrie 2016

From Gúner Akmolla

„Vă trimit studiul meu intitulat “Anul 1943… “ De ce? Mi-am pus întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu poporul meu de aici?” Și așa am găsit cauzele scindării și urii care nici azi nu este stinsă! Încă se spune că noi, urmașii celor arestați ne „victimizăm”… Este un document la care am lucrat și pe care l-am publicat din 2008 încoace… Eu vorbesc liber, în tătară și în română, probabil că impresionez prin arta oratorică moștenită de la tata. Citit de altcineva, textul devine comun! Se poate prescurta, dar nimeni nu ne știe istoria, nimeni nu este interesat de noi! Veți vedea indiferența de la Utrecht și o să vă doară… Poate îl publicăm într-o revistă românească din străinătate!”

Sâmbătă, 24 septembrie2016

To Gúner Akmolla

„Selam aleykúm,

Mă gândeam într-una din zile la moscheea aceea atât de frumoasă din Akbaş. În urmă cu câțiva ani, când am fost acolo împreună, starea ei era destul de proastă. Ce s-a mai întâmplat cu acea moschee? A fost reabilitată oare? Aveți cumva idee?

Vă doresc o seară cât mai frumoasă,

TM”

Luni, 26 septembrie 2016

From Gúner Akmolla

„Aleykum Selam. Am tot vorbit la Mehter! Geamia este o bijuterie care nu vrea să cadă. Dar muftiatul vrea. Eu am făcut acolo în 2014, cu ajutorul primăriei, comemoararea a 101 ani de la nașterea tatălui meu, cel mai important fiu al satului (cu toate defectele de mai târziu). Dar dv. erați departe. Ce veți face cu tema mea, „Anul 1943…”?”

Luni, 26 septembrie 2016

Gúner Akmolla ştie foarte bine ce face reluând la nesfârşit, cu orice prilej, saga propriei familii. Aşa se obține recunoaşterea literară. Într-o societate preocupată cu precădere de propriul prezent, mai puțin de viitor şi mai deloc de trecut, individul care reuşeşte să se identifice cu tradiția națională va face parte negreşit dintr-o minoritate. El va descoperi valoarea simbolică a propriei persoane. Şi eu trăiesc prin punțile create către tătărimea risipită în tot locul numai atunci când scriu despre mine însumi sau când traduc în limba maternă.

Luni, 26 septembrie 2016

După amiază. Nermin Hogea lansează la Carrefour „Caleidoscop”. O colecție de cuvinte uşor de reținut şi fraze nesofisticate întemeiate cu măiestrie într-un volum de versuri. Nicicând nu ar fi putut găsi un peisaj mai potrivit pentru această lansare. Aglomerație cromatică, simetrii, oglinzi. Foarte mulți tineri. Unii o cunosc pe Nermin doar prin intermediul creației sale plastice şi află acum cu plăcută surprindere despre talentul ei literar. Ea este şi o foarte bună traducătoare în română şi în limba maternă.

Nermin este o fire sensibilă şi exuberantă. Parfum floral în adierea evantaiului. Ne recită câteva poezii. Ce bucurie! Îmi răsună în urechi versuri din „Prietenia”:

„Noi ne-am născut la malul mării,

În țipete de pescăruşi,

În colțul de sud-est al țării,

Români, armeni, greci, turci şi ruşi.

Suntem prieteni şi acum,

Nu s-a făcut deosebire,

Cu degetele strânse-n pumn,

Mai credem încă în iubire.”

Vineri, 21 octombrie 2016

În clădirea Cazinoului are loc vernisajul expoziției „Sincronic”. Un demers prin care o seamă de artişti propun investigația unor colaborări mai puțin obişnuite. Ei pun în scenă întâlnirea dintre instalația ceramică şi multimedia, dintre artistul autor şi publicul co-autor, dintre sensul estetic al tehnologiei şi non-sensul degradării spațiului monumental, istoric. Uite nişte idei interesante!

Urc scările către catedrale. S-a înserat, este o atmosferă umedă şi rece. Opresc câteva clipe lângă Moscheea Mare scrutând cenuşiul zidurilor înalte. Pereți vechi de o sută de ani. Cum arăta oraşul în urmă cu o sută de ani? Îmi vine în minte imaginea vecinului meu din copilărie, Delamitra Niculae, bătrânul aromân îmbrăcat în negru care mergea în baston şi avea ochelari cu sticla rotundă şi groasă. În buletinul său de identitate scria: „Locul naşterii: Salonic (Grecia)”. Parcă se aude un pian. Sublimele acorduri armeneşti ale maestrului Tavitian. „Noapte bună, Ovidiu. Somn uşor, Tomis, patria blândă a exilaților!”

Miercuri, 9 noiembrie 2016

O nouă întrunire încântătoare la cenaclu. Se lansează volumul „Urme: Antologie de creație literară a Cenaclului literar Mihail Sadoveanu”. O reuşită. Acest cenaclu reprezintă însă mult mai mult decât o antologie sau o autobiografie colectivă a participanților. Este o manifestare autentică şi exclusivistă. Un privilegiu spiritual. Uimeşte de la bun început atracția pe care, prin arta declamației, cutezanță, expansivitate şi abilitate organizatorică Aurel Lăzaroiu o exercită asupra scriitorilor şi artiştilor constănțeni. Aici e cheia izbânzii.

Sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Luna viitoare se împlinesc 55 de ani de la moartea lui Şewkiy Bektóre. El a scris „Tătărimea mea”:

„Unde-aş umbla tot întâlnesc

Sărmani tătari împrăştiați,

Din raiul lor de-aromele

De trandafir deposedați.

Ce poți să faci, de elizeu,

De limba ta de-ți este dor?

Oare pe cine să conjuri

Jelindu-te stăruitor?

Abandonați în vânt tăios,

Genuni, deşert, pădure rea,

Cosmosul stâmb prinde-n mormânt

Tătarii, tătărimea mea.”

Bektóre... Ce pedagog inegalabil! Ce amplă perspectivă pontică! Să te implici în educația tinerelor generații de pretutindeni: din Crimeea, Daghestan, Karaciai-Cerchezia sau Turkmenistan. Ce tenacitate! Se scrie în chirilice? Adaptezi alfabetul arab la specificul fonetic al limbii tătare. Nu au manual? Atunci scrii manualul de limbă tătară. Au nevoie şi turkmenii? Le scrii şi lor un manual de turkmenă. Nu există reviste? Înființezi revista Şar-şur. N-ai tipografie în scriere arabă? Scrii revista de mână. Nu are cine? O scrii chiar tu. N-ai distribuitori? O distribui tu mergând pe jos din sat în sat. Ce curaj! Cum să nu îl scoți din sărite pe Stalin? Ce destin! Să petreci 24 de ani în gulaguri şi exil. Ca Ovidiu…

Ovidiu şi Bektóre. Două personalități remarcabile din lumi atât de diferite. O întâlnire între antic şi modern, uniunea cerului şi a pământului. În respirația acestui ținut resimt convergența celor două destine. Bektóre a venit pe lume în Dobrogea, iar Ovidiu s-a petrecut aici. Ovidiu a sfârşit învățând limba localnicilor, Bektóre s-a născut cu ea. Şi apoi, dragostea lor pentru vers... Suferința surghiunului, depărtarea şi sălbăticia, ostilitatea climei... Perseverența, stăruitoarele cereri de grațiere... Forma epistolară a nădejdii... Dar dacă Ovidiu s-a stins învins, Bektóre a reuşit să se elibereze. El i-a supraviețuit lui Stalin. A fost un învingător. El l-a învins pe Stalin. Se spune mai tot timpul că România ar avea nevoie de persoane providențiale. Avem destule. Dar avem providențialism?

Duminică, 13 noiembrie 2016

Astăzi sunt programate manifestările pentru sărbătorirea Zilei Dobrogei. La spectacolul de la Casa de Cultură ies pe scenă artişti din toate zonele ținutului. În Piața Ovidiu au loc ospețe. Relaxare, veselie. Totuşi, pare că lipseşte ceva.

În Dobrogea exista parcă o diversitate mult mai accentuată. Esențială, nu superficială. Existau sate şi cartiere tătăreşti şi turceşti. Şi România era mai pestriță. În studenție, la Sibiu, erau saşii. La fiecare pas pătrundeam în alt univers. Astăzi nu mai este aşa. Lumea s-a banalizat, a devenit mult mai predictibilă. Oriunde în lume aceleaşi filme hollywoodiene, aceleaşi ştiri, aceeaşi presă. La Bucureşti, Istanbul, Berlin sau New York întâlnesc acelaşi ghid de limbă engleză, servesc aceeaşi pizza, cumpăr aceiaşi blugi, mă spăl cu acelaşi şampon şi folosesc acelaşi software. Toate acestea, deşi îmi sporesc gradul de confort făcându-mă să mă simt mai ca acasă oriunde în lume, întrucâtva mă vitregesc, îmi pradă fundamentele. Un cămin este un spațiu intim, restrâns. Cum să mă simt acasă într-o hipergeografie? Într-un cosmos lărgit am sentimentul dezrădăcinării. Este o trăire din ce în ce mai comună. Nu mai poate fi asociată exclusiv victimelor războiului şi catastrofelor naturale, exilaților şi imigranților. Pare a fi o caracteristică a globalizării, a uniformizării lumii în care trăim. Singura mea consolare este că nu resimt dezrădăcinarea la fel de intens ca o victimă a războiului. Sau ca un exilat. Ca Delamitra Niculae... Ca bunicii lui Arşaluis Sarchizian Gurău sau Harry Tavitian... Ca domnul profesor Kirudis care se refugiase din Grecia şi ne preda fizica la Liceul „Ovidius”... Ca Bektóre... Ca Ovidiu...

Luni, 14 noiembrie 2016

După amiază merg cu câțiva copii la Muzeul de Artă. Adi participă la un atelier de creație. Ne întâmpină doamna învățătoare. E surâzătoare. Salonul e plin. Sunt acolo toți colegii lui din clasa a III-a. Cu părinții, fireşte. Atmosferă destinsă şi veselă. Adi desenează o casă şi o inimă. Atât. Ca un artist japonez care pictează o pasăre pe o ramură într-un colț al pânzei, lăsând restul gol. Înfățişarea copacului şi a pădurii din jur sunt de prisos, iar golul în sine devine un element de compoziție.

Luni, 21 noiembrie 2016

Trec să îl vizitez pe Sinan Abdulachim.

- Cum a fost la Freiburg?

- A fost bine, dar tipul acela s-a schimbat în atitudine aşa că m-am ales doar cu plimbatul. Ai răbdare două secunde să pun apa la fiert şi îți povestesc la un ceai.

Plecase să lucreze câte ceva în Germania, însă a revenit rapid. Este deziluzionat. Şi neschimbat. Aşa cum l-am cunoscut cu ani în urmă, în 1985. Mai întotdeauna supărat, răzvrătit, sălbatic, emoțional. Dar uluitor, impresionant în meşterirea cuprului. N-am cunoscut niciun artist care să arate deopotrivă atâta îndemânare şi atâta atenție pentru detaliu.

Sinan este „Omul de Cupru”. Un maestru care îşi iubeşte arta în cel mai bun sens al cuvântului. Îmi vorbeşte despre metaloplastie cu profunzime şi exaltare. Îmi împărtăşeşte preocuparea sa necontenită de a transpune spiritul tătăresc în opere de artă autentice. Cu râsul lui robust şi gura slobodă. Cu inegalabila iscusință şi neobosita artă a amănuntului. Mă fascinează la el acel amestec de fleac convențional şi răzvrătire, de corectitudine exagerată şi mânie. Dar mai cu seamă mă uluieşte simțul desăvârşit al existenței islamice pe care îl amestecă în fierberea creativă a minții şi mâinilor sale pline de sensibilitate. Sunt un om norocos. Câți au şansa de a învăța de la maeştri? Stând de vorbă cu Sinan şi urmărindu-i meşteşugul absolut am dobândit atâtea încât uneori mi se pare că lui îi datorez mai mult decât le datorez tuturor scriitorilor cu care am colaborat vreodată.

Marți, 13 decembrie 2016

From Ram Krishna Singh

„Dragă Confrate,

Îți scriu aceste rânduri pentru a-ți face cunoscut că exemplarul din „Memorii” pe care mi l-ai trimis nu a ajuns încă la mine. Dacă l-ai trimis air mail, ar fi trebuit să sosească. Dacă a fost o expediție simplă, va dura ceva timp. Sper că ai folosit adresa mea de la Şcoala Indiană de Mine.

În ultimele două luni am lucrat la noua colecție de poeme intitulată „Creştere interioară” al cărei manuscris îl ataşez aici. Crezi că ai putea considera publicarea lui în România?

Cu cele mai bune gânduri,

R. K. Singh”

Mă voi strădui să publicăm acest volum undeva prin vara lui 2017. Un poem superb:

„Molia


ți-am dăruit dragostea mea

ce mai doreşti

pentru a lumina noaptea

iubirea mea

încinge focul

să mistuie molia”

Vineri, 16 decembrie 2016

From Ram Krishna Singh

„Dragă Confrate,

Pachetul este încă în tranzit, în aeroportul din Kolkata. Asta înseamnă că aş putea să îl primesc săptămâna viitoare.

Îți mulțumesc pentru că ai acceptat să îmi publici colecția şi să o traduci în limba română. M-aş bucura dacă ai reuşi să găseşti şi de data aceasta pe cineva care să o ilustreze. Desenele lui Alsu Șikova din volumul „I Am No Jesus” au făcut cartea mult mai interesantă.

Cu cele mai bune gânduri,

R. K. Singh”

Luni, 26 decembrie 2016

Copiii se reped la colile de desen şi creioanele colorate din mijlocul mesei. Încep imediat să lucreze. Ionel ezită.

- Ce-ai vrea să faci, Ionele?

- O maşină.

- Ce fel de maşină?

- Un Audi, un Audi!

- Să ştii că e o idee excelentă.

- Mie îmi place foarte mult Audi. Dumneavoastră nu vă place?

- Cum să nu îmi placă? Este o maşină grozavă.

- Cât costă? În euro, în euro!

- Nu ştiu. Cred că de la vreo 30.000 de euro în sus. Hai să vedem cum desenezi tu un Audi.

Între timp, desenele celorlalți copii au început să prindă contur. Cosmin a schițat un bloc şi începe să îl coloreze.

- Ce desenezi aici, Cosmin? Un bloc de locuit sau o şcoală?

- Nu. Este un centru de copii.

- Şi copilul acesta eşti tu?

- Nu e copil. E om mare. Sunteți dumneavoastră. Veniți la serviciu.

- M-ai desenat pe mine? Mă bucur şi îți mulțumesc pentru gest.

- Dar dumneavoastră de ce veniți la serviciu pe jos? Nu aveți maşină?

- Nu. Nu am.

- N-aveți permis de conducere?

- Ba da. Am permis.

- Atunci de ce nu aveți maşină?

- Am avut un hârb, dar consuma foarte multă benzină şi l-am vândut la fier vechi. Atunci aveam nevoie de bani.

- Şi de ce nu vă luați alta?

- E complicat... Nu-i duc lipsa, dar poate că într-o zi voi avea maşină.

Seara trec prin camere să sting lumina.

- Hai, fuguța, în pat şi la culcare! Noapte bună, Ionel!

- Noapte bună! Pot să vă spun ceva?

- Da, spune-mi!

- Când vine bursa, vă rog să nu îmi mai cumpărați dulciuri sau jucării. Nu vreau nimic, nimic, nimic.

- Bine, ne-am înțeles. Dar de ce nu mai vrei nimic?

- Vreau să strâng banii.

- E bine că vrei să economiseşti. Şi ce vrei să faci cu banii?

- Vreau să strâng 30.000 de euro şi să vă iau dumneavoastră un cadou. Un Audi.

Duminică, 8 ianuarie 2017

E duminică dimineața. Încremenită şi grea. Şi iată că deodată sună Gúner Akmolla. Este supărată din cauza vremii. Îşi propusese să organizeze o slujbă pentru pomenirea scriitorului Riza Fazîl din Crimeea, însă condițiile meteo sunt potrivnice. Afară este ger, alunecuş, zăpada cât casa. Nu se circulă. În urmă cu vreo 10-15 ani ea aranjase o excursie în Crimeea. Au participat atunci mai mulți scriitori din România. Ajunşi acolo s-au înghesuit şi au locuit acasă la Riza Fazîl. Acum, la sfârşitul lui noiembrie trecut, el a suferit un accident vascular cerebral şi a murit. Avea 87 de ani. Era născut în 1929. În 1944 a fost exilat în raionul Makariyev, regiunea Kostroma din Russia. Mai apoi a urmat cursurile Facultății Economice ale Institutului Comercial din Samarkand, în Uzbekistan. A lucrat pentru revistele tătăreşti “Lenin Bayragî” („Drapelul lui Lenin”) şi Yîldîz („Steaua”) din Uzbekistan. În anul 1992 s-a repatriat. A revenit din exil în Crimeea natală toată redacția revistei „Yîldîz” care şi-a continuat apariția. Probabil că cea mai însemnată realizare literară a sa a fost traducerea Koranului în tătara crimeeană. Începând cu anul 1975 fusese neîntrerupt preşedintele Uniunii Scriitorilor Tătari Crimeeni. Dumnezeu să-l odihnească. Gúner Akmolla se simte datoare cu această slujbă. Ce să facă? Cum să procedeze? Cred că ar fi bine să renunțe deocamdată la idee. Nu este fezabil acum. Mai degrabă o slujbă de 100 de zile, când se va împrimăvăra.

Joi, 12 ianuarie 2017

La cenaclu. Sărbătorim Ziua Culturii Naționale. Un domn remarcabil şi plin de inițiativă o susține fervent. Distincția, ținuta şi diplomația discursului său cuceresc de îndată. Spre final, deplânge starea actuală a românimii din afara granițelor. E tare necăjit. În Cernăuții lui Aron Pumnul şi Eminescu din Bucovina de Nord, de pildă, reperele administrative, istorice şi culturale româneşti abia dacă depăşesc numărul degetelor de la o mână şi ocupă poziții periferice în oraş: o străduță neînsemnată, un bust amplasat într-un cartier depărtat etc. Înțeleg perfect amărăciunea domnului profesor. Cum să nu fii mâhnit când populația dominantă de astăzi, ca într-un fel de amnezie retrogradă, desconsideră informația istorică despre condiția prealabilă a unui loc? Însă am şi o nedumerire. Ceea ce nu înțeleg este ce ne opreşte pe noi ca printr-o atitudine pozitivă, onestă, ireproşabilă, să ne creăm propriii Cernăuți aici, la noi acasă, unde suntem majoritari. Aici, la Constanța, bunăoară?

Joi, 12 ianuarie 2017

Domnul profesor ține să îmi strângă mâna şi să îşi exprime tristețea pentru soarta tătarilor din Crimeea. Constat că ştie foarte multe despre Mustafa Gemil şi că îl preocupă starea acestuia. Sunt covârşit de compasiunea sinceră pentru frații mei de peste zare. Îi mulțumesc şi simt că i-am rămas îndatorat. Ceva mai târziu, în drum spre casă, revăd figura sa întristată. Este adevărat că în Crimeea pur şi simplu dispar oameni fără nicio vină. Există foarte multe lucruri nedrepte, sumbre sau cel puțin neclare în legătură cu situația tătarilor. Însă, sincer, pe mine nu mă preocupă în mod deosebit soarta lor. Nu mai mult decât cea a năpăstuiților din Siria, Irak ori Sudanul de Sud. Ceea ce mă îndurerează cu adevărat pe mine e starea limbii tătare. În cele din urmă, există atâtea locuri minunate pe lumea aceasta. Se poate trăi bine oriunde. Şi Dobrogea este la fel de frumoasă. Nu splendoarea şi vremelnicele bogății de pe insulă sau dimprejurul ei au făcut din Crimeea un „diamant verde”, ci doar imaginația noastră însuflețită prin intermediul limbii tătare. Pentru mine, în lipsa limbii tătare, Crimeea va rămâne o stâncă oarecare.

Miercuri, 1 martie 2017

Tudorel şi Alex sunt în clasa a IX-a. Îi surprind şuşotind şi devin curios:

- Ce faceți, băieți? Despre ce vorbiți?

Discutau despre un coleg. L-au zărit într-o pauză ascunzându-se împreună cu o fată din clasa a V-a după colțul şcolii. S-au sărutat. E prieten de mai mult timp cu fata aceea.

- Aha, am înțeles. Dar nu au făcut nimic ieşit din comun, nu-i aşa? Este absolut normal ca un băiat să încerce să îşi sărute prietena. Şi să ştiți că eu admir curajul colegului vostru.

Râsete, după care Tudorel încearcă să schimbe imediat subiectul:

- Eu am mâncat bătaie o singură dată în viața mea.

Mă încrunt şi curiozitatea îmi sporeşte:

- Când asta?

- Când aveam unsprezece ani.

- De la cine ai mâncat bătaie?

- De la o fată.

- Pentru ce?

- Pentru că nu i-a plăcut ce i-am spus.

- Hmmm… Ai putea să ne destăinui şi nouă ce anume i-ai spus?

- Relația noastră nu mai funcționează bine şi am decis să mă despart de tine. Şi ea mi-a dat două palme de mi-au țiuit urechile toată ziua.

Râdem în hohote.

- Ea câți ani avea?

- Zece.

Joi, 2 martie 2017

Arye Barkai mă roagă să traduc în engleză epitaful unui evreu din Vaslui care a trăit între anii 1909-1968.

„TE VOM PASTRA IN SUFLETUL NOSTRU

CA SOT SI TATA BUN CE-AI FOST

ITI VOM INDEPLINI DORINTA!

CINSTEA SI CORECTITUDUNEA TA

VOR FI GHID IN VIATA NOASTRA

FAMILIA IN VECI NU TE VA UITA”

Mă apuc imediat de lucru.

Vineri, 3 martie 2017

Biblioteca Județeană. Vernisajul expoziției de pictură „Salonul de primăvară”. Expun artiştii plastici ai Asociaţiei „Artişti Dobrogeni”. Printre aceştia se regăseşte şi Ferodin Iaia. Sunt încântat să îl cunosc, mai cu seamă că este consătean cu tata. Se trage din Bayramdede – Independența. Nu ne-am descoperit rude comune. Mult success în continuare!

Miercuri, 22 martie 2017

Uneori, copiii care trăiesc în medii închise fac nişte trăznăi inimaginabile. Am constatat că pentru a îi domoli ar fi nevoie de două lucruri. Primul s-ar numi touchscreen. Celălalt ar trebui să fie o măsură exemplară. Eu nu am întâlnit vreodată o măsură mai eficientă ca iertarea.

Vineri, 21 aprilie 2017

From Steve Rushton

„Dragă Taner,

Scuză-mă pentru că nu ți-am scris de mult timp.

Am fost destul de ocupat, inclusiv cu proiectul de mai jos care acum a început să dea roade. Păcat că proiectul pe care îl concepusem împreună nu a reuşit să obțină fonduri, însă acesta a avut mai multă şansă.

Sper că toate sunt în regulă acolo la tine.

Toate cele bune,

Steve”

Urmează un link către pagina „From Romania, with Love” de pe site-ul Birmingham Literature Festival.

Marți, 25 aprilie 2017

Pe faleza Cazinoului are loc un eveniment autentic. Se dezveleşte un monument armenesc. O cruce sculptată manual într-o placă de piatră, un hacikar. Observ mai întâi că opera se armonizează perfect cu cadrul ambiental în care a fost instalată. Crucea adusă din Armenia este sculptată în tuf vulcanic, e conturată zvelt din linii cu capete cârlionțate şi e încadrată de un portic alcătuit dintr-un antablament aşezat pe două coloane. Nu pot descifra toată simbolistica elementelor ornamentale, dar câtă bogăție artistică! Ce încântare! Şi cât mă bucur reîntâlnindu-mă cu Arşaluis Sarchizian Gurău, cu colegul meu Edi Şahinian şi cu doamna Ştefania Munteanu, diriginta noastră şi a atâtor generații de absolvenți ai Liceului “Ovidius”. Eu am avut parte de dascăli români, tătari, turci, țigani, evrei, greci, armeni, lipoveni, aromâni, saşi, unguri, ucrainieni. Eu am avut parte întotdeauna de cei mai străluciți dascăli.

Miercuri, 26 aprilie 2017

Gata. Am decis. Voi traduce „Tristele” lui Ovidiu în limba tătară. Negreşit. Pentru că Ovidiu îmi aparține şi sunt fericit să îl am. Pentru că îl înțeleg. Îi înțeleg versul şi durerea. Pentru că îmi iubesc limba. Pentru că ştiu să o fac, să leg laolaltă două maluri, două limbi. Şi pentru că e o desfătare a existenței mele, îmi place să traduc.

* * *

(Grupaj publicat sub titlul „Din însemnările unui traducător” în volumul „Răzbunarea barbarilor. 2000 de ani fără Ovidiu la Tomis”, ed: Dorin Popescu și Liviu Franga, Editura Ideea Europeană, București, 2017)