2020.07.07: „Carantina iluziei sau Despre joker” de Florin Chelan

La Constanța, editura Anticus Press a publicat volumul „Carantina iluziei sau Despre joker” al poetului Florin Chelan. Evenimentul face parte din programul „Constanța-Cetate a Literaturii UNESCO” inițiat de către Asociația Multiculturală Anticus. Volumul conține mai multe secțiuni de poezie modernă și haiku în română și engleză precum și un capitol de recenzii literare. Lectură plăcută!


I. RECENZII LITERARE

Recenzie la volumul de poezie „Terapie prin poezie”, de Olga Duțu

După volumele de poezii Oglinzi de stele, Interogații și Fabrica de timp, alături de romanul, nuvelele și povestirile din cartea Miorița 2. 0, Florin Chelan a publicat volumul de poezie ,,Terapie prin poezie”, la Editura Studis, Iași, 2019, frecventând Cenaclul Mihail Sadoveanu și pe cel al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română și Liga Scriitorilor din România, Filiala Constanța, al căror membru este.

Volumul conține 79 de poezii, un grupaj de haiku și haibun, cu o prefață realizată de Alexandru Birou, în calitate de scriitor și președinte al Filialei Dobrogea, al Ligii Scriitorilor Români și, în același timp, redactor șef al revistei Dobrogea Cultural. Referindu-se la semnificația titlului acestui volum, Alexandru Birou spunea: ,,Terapie prin poezie este o artă creativă care folosește cuvântul scris pentru a înțelege și apoi pentru a comunica sentimente și gânduri. Poezia este de regulă scurtă, dar bogată în emoții. Concluzia psihoterapeutului poet este că anxietatea și depresia sunt și cele mai frecvente probleme de sănătate mintală, probleme care se pot trata prin crearea și lecturarea poeziilor.“

În acest volum, se simte preocuparea pentru mistică și credință, într-o manieră personală.

Are dreptate Alexandru Birou atunci când constată că din acest volum transpare dorința de explorare de sine a autorului care vorbește într-un mod sceptic despre existenta și limitele ei.

Într-o existență cenușie, poezia poate fi o adevărată oază de alinare a sufletului, o formă de exteriorizare a frumosului interior, dar și o modalitate de reiterare și cunoaștere a trecutului inconștient cu toate abisurile și întunecimile sale (p1).

Autorul își autoanalizează poemele din acest volum, (p3) afirmând că se află ,,într-o permanentă căutare a ceea ce este misterios, subtil și profund în adâncul ființei, al lumii ce ne înconjoară și al lucrurilor cosmice universale”.

,,Obiectivele” sunt temele poeziilor sale care se raportează la: religie, sine, iubire, viața de familie, istoria trecută, dar și cea recentă, miturile și arhetipurile culturale, credința în Dumnezeu, dimensiunile infinite ale Universului, dar și pe cele imediate ale universului cotidian.

Amplul poem ,,Cred” (p4) este o vibrantă declarație de dragoste printr-o aglomerare de imagini, întâlnită la marii poeți anteriori, poeți pe care autorul i-a frecventat cu siguranță, prin prezenţa discursului și a versului liber, reușind astfel să creeze armonia unei simfonii cu adevărat memorabile.

Prin grupajul de catrene de la paginile 5 și 6, poetul demonstrează și posibilitatea exprimării sintetice a sentimentului de iubire, sentiment pe care îl trăiește cu intensitate.

Într-o manieră suprarealistă, textul poemului ,,Când soldații tineri misionari sau despre textualism”, poetul experimentează dictonul automat, dicton în care se asociază simboluri culturale, filosofice și religioase, care pledează pentru forța iubirii și a iertării. Este interesantă și asocierea imaginilor biblice ale Ierusalimului cu cele ale tripticului brâncușian de la Târgu Jiu, poetul sintetizând astfel mesajul biblic.

Realitatea tristă a publicării cărților pe internet, cu speranța că acestea vor fi într-un târziu citite, apare în poezia ,,Cărți moarte’’ (p14).

Poemul ,,Simfonie’’ (p12) ilustrează în stilul caractaristic poetului diversitatea metaforică în cascade simfonice, prezentând intensitatea sentimentului de iubire care se vrea împlinit. Prin versul ,,Ca dorul de beție… și pasul tău pe lunci să îmi transforme visul într-o făptură vie” din poemul ,,Omule” (p24) încearcă să ilustreze metaforic destinul perechii primordiale (inițiale), care, prin iubire, vrea să dea curs vieții pe acest pământ: ,,De acolo, din lumină, te voi înălța spre tărâmuri de vis, apoi îmi voi revărsa ușor mierea iubirii mele prin razele de soare, peste chipul tău, omule”.

Impresia generală produsă de lecturarea acestui volum, este aceea de acumulări metaforice în derularea unei proze poetice, acumulare care țâșnește din avalanșă de iubire și conduce la o trăire particulară a poetului, stârnită de fumusețea femeii adorate.

Poetul Florin Chelan este parcă într-o perpetuă etapă a căutării unei formule poetice proprii, dominant fiind poemul în proză, înregistrând, însă, adesea aprecieri și pentru poezia scurtă, și pentru cea mai scurtă poezie din lume, poemul japonez de tip haiku.

Cultura generală bogată, sensibiltatea poetică necesară aici, garantează evoluția unui poet, care este în căutarea formulei lirice proprii.

Olga Duțu


Considerații lirice ale terapiei în poezia lui Florin Chelan, de Alexandru Birou

Se spune că prin poezie se vindecă în primul rând poeții. Dar, dacă ei n-ar scrie, s-ar stinge mai repede farmecul lumii, frumusețea nopților de vară, înflăcărarea după adevăr și dreptate.

De profesie psiholog, atestat psihoterapeut autonom, atât național, cât și internațional, Florin Chelan își găsește timp să scrie poezie în „minunata” lume de astăzi, îmbinând într-un mod inspirat și armonios profesia cu domeniul creației.

Pentru tânărul Florin Chelan, poezia este un mod de a trăi plenar. Poezia, devine în acest caz, atât o formă de terapie, cât și o formă de supraviețuire sufletească, de trecere peste ȋncercările şi greutăţile existenței.

Terapia prin poezie este o artă creativă care foloseşte cuvântul scris pentru a înţelege şi apoi comunica sentimente şi gânduri. Poezia este de regulă scurtă, dar bogată în emoţii. Scriitorii pot intra în contact cu sentimente pe care nici ei nu ştiau că le au, până ce nu le-au aşternut pe hârtie. Anxietatea şi depresia sunt cele mai frecvente probleme de sănătate mintală, care se pot trata prin terapia cu poezie. Se poate vindeca atât cel care scrie, cât şi cititorul, începând să înţeleagă care sunt blocajele şi piedicile care îi condiţionează alegerile, evoluţia şi mintea. Să exprimi ceea ce simţi cu adevarat, poate fi delicat, de cele mai multe ori chiar dificil, dar poezia este unul dintre cele mai bune mijloace de exprimare.

Din poezie, cum se știe, nimeni nu poate trăi mai nicăieri, dar mai ales la noi, în ciuda faptului că semnele unui poet autentic sunt în cazul lui numeroase, care apar chiar și atunci când textul se îndepărtează de presiunea de a-și mărturisi durerea și de a-și asuma poezia ca medicament și terapie a vieții totodată; iar semnele schițează temele unui imaginar poetic original, un imaginar al unei lumi în care oamenii și-au pierdut parcă siguranța divină. ,,Un nebun’’: „Un nebun strigă: Fii tu om bun, arată-te-n lumină… /Iar omul bun cu ochiul lacrimă, străveziu ca și oglinzile de stele, /Mergând agale spre țărmurile de dor, /Se-ntreabă pentru-o clipă: /Să fiu chiar eu nebunul ce-l întâlnesc în cale-mi?… se uita-nainte… /Era oglinda lui… /Când clovnu-i face semne… din ochiul nu știu cui…’’.

Volumul de față îl dezvăluie pe Florin Chelan ca pe un poet cu o notă diferită de cel de până acum, în care gesticulația poeziei sale s-a redus și în care se simte o preocupare pentru mistică și credință, deosebită de cea a congenerilor săi.

,,Cine este Sfântul?’’: „Sfântul este un mistic ce atârnă de cer, /Prin buze de rouă, rugăciuni cernite ca pasărea Pheonix… /Da, ca pasărea Pheonix din cenușa și focul din inima tăceri necuprinse, prin vorbe nerostite și trăiri necuvinte… ”

Din poezia actualului volum al lui Florin Chelan, transpare dorința de explorare de sine a autorului care vorbește într-un mod sceptic despre existență și limitele ei. Între sensul terapeutic și cel ascuns al poeziei în genere, vizavi de tentația unei estetici ori a unui program, autorul ni se dezvăluie a fi marcat de destinul mult prea concret și mult prea imperios al unei viețuiri în orizontul prezentului. Ȋn tot acest cadru, poezia poate fi o adevărată oază de alinare a sufletului, o formă de exteriorizare a frumosului interior, dar și o modalitate de reiterare și cunoaștere a trecutului inconștient, cu abisurile și întunecimile sale. ,,Mi-e sufletul’’: „Mi-e sufletul un spirit ce fulguiește-n zare /Speranța-n nemurire, credința-n dalbe flori, / Mi-e sufletul un plai cu flori, un nai, un rai și-mi pare, /Mi-e sufletul buchetul din florile de tei, /Mi-e sufletul o țară, mi-e sufletul o mare, /Un dor nebun de casă, părinți și frații mei…”

Confesiunea terapeutică continuă sub semnul unui scenariu scris de un poet care nu-i nimic altceva în lumea de azi decât un exilat. ,,Trecere sau exil’’: „Să îmi înalț în umbră trup celest, /Din aripi, solzi de flutur să-mi răsară, / Și-întunecat pasul să-mi poposească… pe-o lună statuară… /Când gârbov, trec cu anii, împleticit cu dorul, /Din pieptu-mi să răsară numai fluturi /Și porumbei de-o șchioapă, ucide-mă-n săruturi, /Când pasu-mi greu se taie, purtându-mă-n coclauri…’’.

Frumusețea metaforei este adesea deconcertantă la Florin Chelan, poate și de aceea unul dintre poeții lui favoriți este Mihai Eminescu. Astfel, în cartea autorului, poezia ,,Simfonie’’ este elocventă: „Simfonie de fluturi… /Cascade de dor, /Oamenii trec strada… /Ca omizi de hârtie… /Nici nu pot să te am, Nici nu pot să te mint”, și am citat din nou absolut la întâmplare.

Poezia nu poate înlocui medicamentele și tratamentele de specialitate, acest lucru o știe și Florin Chelan, însă poate fi o terapie alternativă cu efect, cel puțin, paleativ. O poezie în care te regăsești este un mod prin care te simți înțeles, un mod prin care găsești mângâiere.

Poezia este un leac de păstrat, tocmai din acest motiv, ceea ce a fost, este şi va fi cea mai bună terapie, este cea a trăirii plenare a propriei vieţi, cu bucurie când prin rimă, ritm ori măsură readuci zâmbetul şi liniştea în sufletul cuiva. Poezia ( arta, în general) are și o valoare purificatoare, de limpezire şi de atenuare a unor angoase și neliniști, de calmare a unor afecte, de vindecare. Dar poezia nu se limitează la atât.

Poate fi poezia o… terapie?

De acest lucru încearcă să ne convingă Florin Chelan, deși terapia prin poezie a fost practicată încă din Egiptul Antic în forma în care cuvintele erau scrise pe un papirus și apoi dizolvate într-o soluție care era dată pacientului să o bea, astfel încât cuvintele să-și facă efectul cât mai repede posibil. În antichitate, șamanii și vrăjitorii citeau poezie cu scopul de a vindeca. Primul terapeut prin poezie a fost Soranus, în sec. I, e.n., care prescria tragedia pacienților maniacali și comedia depresivilor. Și nu ne surprinde atunci că Apollo este atât zeul medicinii, cât și cel al poeziei.

Arta, în sine, nu este o cale sau o metodă terapeutică. Aici este și diferența dintre sublimare și exprimarea de sine printr-un produs cu valențe mai mult sau mai puțin artistice, cum este poezia. Ea se scrie din cuvinte, în care se impregnează afecte, pulsiuni, amintiri, dureri, etc. Dar poetul nu este făcut numai din cuvânt. Așa cum și pentru psihanalist „terapia este prin cuvânt și prin iubire”, prin rescrierea istoriei psihice, sufletești a subiectului, prin redare de sens „întâmplărilor” interioare, pentru poet, cuvântul este un corp viu. Litera este însuflețită, fiindcă nu ne regăsim pe deplin decât acolo unde ne aflăm dintotdeauna, asta implicând și nespusul, figurabilul, imaginabilul sau negânditul, tăcerea din cuvânt. Poezia ,,Cuvântul’’: „Cuvântul are aceeași putere ca și gândul, /Totuși, când spun: Plec… sau nu te mai iubesc /Freamătă ca o mare și cuvântul, și gândul… ”

Poezia poate fi o adevărată oază de alinare a sufletului, o formă de exteriorizare a frumosului interior, dar și o modalitate de reiterare și cunoaștere a trecutului inconștient, cu abisurile și întunecimile sale.

Altă categorie de oameni, care se bucură de poezie și beneficiile terapeutice ale acesteia, este cea a cititorilor pasionați. Aceștia îi consideră pe poeți, salvatori de suflete, slujitori ai unor cauze drepte, chiar dacă și pierdute, și cred în ceea ce fac, scriu, spun poeții. Fără această cutie de rezonanță care este cititorul, poezia ar rămâne doar o surdă strigare în pustiu.

Întrebarea pe care ne-o punem este dacă acest tip de discurs liric poate sau nu defini condiţia poeziei actuale care pare a fi creată prin destructurarea limbajului. Noi, cititorii, acceptăm abilitatea unui operator de imagini în care eul liric rămâne surd la zbuciumul unei realităţi sufleteşti pline de convulsii. Timpul este cel care va dovedi că poezia de acest gen nu moare oricât de mult ne-am ascunde în spatele cuvintelor.

Alexandru Birou

scriitor, președintele Filialei Dobrogea a L. S. R.


Prefaţă la „Un căutător al florilor din piscuri”, realizată de Profesor Emerit Ioan Alexandescu

Într-una din zilele de toamnă ruginii, îmi bate în geam un tânăr frumos, chipeş, sensibil, care, puţin tulburat de revederea noastră, m-a întrebat : ,,Ce mai faceţi, domnule profesor? Mai filozofaţi? ”, amintindu-mi, parcă, de anii de liceu călinescieni, când în mod repetat invocam cugetările lui Kant, Descartes şi alţii, sau îl incitam cu poezia lui Eminescu…, poezia sărmanului Dionis. Au trecut ani buni de atunci şi îmi stăruie mereu în minte imaginea elevului de la a XII-a G, care mă incită la un dialog platonician. Tânărul, încărcat azi de un CV expresiv pentru destinul unui ,,psiholog terapeut” trecut prin experienţele vieţii şi furcile caudine ale existenţei precarităţii sinelui său mult încercat, dar dătător de optimism şi credinţă în urcuşul său lăuntric şi nu ,,născut din haos”.

După trecerea anilor, când dialogam despre sensurile vieţii epicuriene, la intrarea în facultate, îi legitimam tot mai mult înclinaţia spre reflecţia filozofică, spiritul analitic şi curiozitatea cronicii vârstelor şi îi descopeream tot mai mult puternica individualitate pentru cunoaşterea pietrei filozofale. Mă încăpăţânez să cred că tânărul Florin Chelan are viziuni, viitor şi legitimitate în ale scrierilor, ale poeziei, ale devenirii muzicalităţii neliniştite a acesteia, a semenilor săi şi convingerilor sale de natură religioasă şi a naturii sale introspective. Am comunicat permanent cu Domnia Sa prin intermediul zeului ,,Cuvânt” şi al metaforei cu multe înţelesuri şi m-a uimit predispoziţia lui pentru spaţial, istoric şi naturalul existenţei noastre multimilenare, integrat într-o Europă în a cărei bioză trebuie să-l acomodăm şi să-l vehiculăm în limba sa universală, de altfel, el traducându-şi cugetările şi versurile în această limbă, ceea ce este meritoriu şi rezultatul unui travaliu.

Fără îndoială, autorul are talent, are încredere în universul lui de idei şi cultură, preopinând cu certitudine în mai multe domenii şi zone ale omenescului şi ale realităţii citadine. M-a convins că duce o viaţă epicureică şi religioasă alături de familia sa frumoasă şi mă plec cuviincios în faţa unui coleg de breaslă care performează în demersul său ideatic, în discursul său politic şi etic, în lirismul bacovian şi eminescian. Ȋi urez din toată inima căutătorului ,,florilor din piscuri” tot binele din lume şi ,,oglinzi de stele” în cugetările şi pildele sale legitime pentru emanciparea eului, a emancipării general umane, atât pe tărâm românesc, cât şi aievea pe planeta noastră, greu încercată de avataruriile ei.

Profesor Emerit Ioan Alexandescu


Descrierea cărții „Terapie prin poezie”, de Florin Chelan

Înclinația spre reflecția filosofică, spiritul analitic și curiozitatea cronicii vârstelor îmi pun în valoare opera și implicit această carte ca având o anumită tendință a poemelor înspre dezvoltarea unei puternice individualități în atingerea pietrei filosofale. Poemele cărții ,,Terapie prin poezie’’ sunt neliniștitoare și de o sensibilitate aparte. Cartea se află într-o permanentă căutare a ceea ce este misterios, subtil și profund în adâncul ființei, al lumii ce ne înconjoară și al lumilor cosmice, universale. De aceea, majoritatea acestor mărturisiri, configurate în structuri lirice, sunt o sumă de interogații. Întrebările cărții, cărții directe, sub forma poeziilor de tip modernist, uneori au ușoare note suprarealiste sau textualiste, alteori îmbrăcând haina metaforei și a romantismului, pe alocuri și cu ușoare note tradiționaliste și folclorice pentru a zugrăvi continuitatea pe aceste meleaguri. Ei bine, toate aceste poeme au ca obiective: religia, sinele, iubirea, viața de familie, istoria trecută, dar și cea recentă, miturile și arhetipurile culturale, credința în Dumnezeu, dimensiunile infinite ale universului, dar și pe cele imediate ale universului cotidian. Poetul, fiind preocupat atât de muzicalitatea versului, a construcției propiu-zise, cât și de mesajul liric, așa cum reiese și din următoarea poezie: ,,La desfrunzirea gândurilor, spre toamna vieții, am cunoscut misterul facerii cuvintelor rostuite temeinic”. Versurile aparțin poeziei ,,Țărm’’ al volumului ,,Terapie prin poezie “.

Florin Chelan


Recenzie la romanul „Rătăciți în întuneric”, de Constantin Nan Iulian

,,Rătăcit în întuneric’’ este o carte care se prezintă a fi o călătorie, sub forma unui drum anevoios, drum parcurs de câteva personaje cu un destin sensibil întortocheat, purtate fiind de autor printr-o mulțime de întâmplări și trăiri la limita existenței. Cristian, eroul principal al acestei narațiuni, se dovedește a fi un caracter voluntar, puternic, dar în egală măsură sensibil la nevoile celor năpăstuiți de soartă, în ușoară antiteză cu statura lui impozantă. Pe de altă parte, însă, Livia, partenera sa, este o ființă delicată, fiind în același timp o persoană educată la unul dintre cele mai bune licee din Sibiu, Bruckental, și moștenitoarea unei averi considerabile a boierilor Filipești. Ea ni se dezvăluie ca fiind o fată frumoasă, idealistă, o superbă brunetă cu ochii verzi și delicată ca un lujer, însuflețită fiind de gânduri nobile și trăiri alese. În contrast cu statura herculeană a lui Cristian (un brunet cu chip de înger și trup de Ahile), Livia, ca și Mirela, profesoara și confidenta ei, este o persoană delicată foarte fragilă, dar cu un caracter puternic de o înaltă noblețe sufletească. Ȋnsă are nevoie de protecția, ajutorul și susținerea celor din jur, fiind considerată o pradă ușoară de către verișorul său, Dragoș Dorobanțu, celălalt pretendent al averii familiei boierilor Filipești. În contrast cu fragilitatea Liviei, Cristian se prezintă ca un bărbat masiv, care se dovedește însă a fi o persoană deosebit de inteligentă, îndemânatică și flexibilă, reușind să iasă cu bine din niște situații aproape imposibile. Orfan de mic, crescut prin diverse instituții ale statului, Cristian a dezvoltat niște abilități sociale care îi permit să facă față în aproape orice situație, deși făcea parte dintr-un grup infracțional de hoți și bătăuși, cu nume și porecle întâlnite destul de des în mediul infracțional, așa precum Ghiță, Mocsul, Picior de porc… etc. În timp, eroul se desprinde de acest stigmat și reușește să își croiască un drum din întuneric spre lumină și, mai mult decât atât, să insufle și foștilor parteneri și camarazi, idealuri și principii de viață sănătoase. După câţiva ani, împreună cu aceștia și animat de bune intenții, Cristian va reuși în cele din urmă să izbândească în întemeierea unei familii, în demararea unei afaceri de succes în scopul consolidării unei poziții sociale mai bune, aș spune, chiar privilegiate. Uneori prezintă o ușoară nesiguranță în exprimare și mai omite să ne dezvăluie evoluția unor personaje, cum ar fi Lena, prima iubită a lui Cristian sau pe Lavinia, studenta de care se îndrăgostește pe timpul spitalizării, după ce a fost rănit la Revoluție. Narațiunea este în general una modernă, de tipul poveste în poveste [punct contra punct], cursivă, limbajul fiind fie unul jovial, fie de argou, pentru a zugrăvi ambele clase sociale, atât clasa elitelor, cât și protipendada societății. Cu o narațiune antrenantă, plină de schimbări neașteptate de situație, purtând cititorul prin furtunile dezlănțuite ale Mării Negre, ale sufletului zbuciumat a lui Cristian. Acesta purtat de pașii destinului, ghidați parcă de către bătrânul pescar sărman Ibrahim în acea călătorie a sufletului, întocmai ca bătrânul Santiago din ,,Bătrânul și marea’’ [păstrând proporţiile comparației], într-o superbă parabolă a invincibilității omului în lupta cu viață. Luptă îmblânzită parca de razele soarelui, venite după furtună, raze de lumină cu ajutorul cărora, eroul redescoperă drumul către casă, dar și năvoadele ale căror plase erau pline ochi cu peşte.

În contrast cu acestea, autorul prezintă destinul cabotin a lui Dragoș Dorobanțu, ca fiind prototipul tânărului lipsit de scrupule în atingerea scopurilor sale mercantile. Autorul a păstrat totuși speranța unui viitor mai luminos, speranță care poartă pașii destinului eroilor principali, Cristian și Livia, înspre depășirea obstacolelor și regăsirea iubirii pierdute. Deși verișorul Liviei, Dragoș Dorobanțu, încearcă să profite de Livia ca mai apoi să o ucidă în scopul intrării în posesia fabuloasei averi a boierilor Filipești, destinul i-l scoate în cale pe Cristian, care o salvează din ghearele morții ajutând-o să își îndeplinească menirea. Chiar dacă acest lucru presupune sacrificarea libertății lui Cristian și implicit a relației pentru o perioadă de timp, deoarece eroul a fost încarcerat şi, după, ȋncorporat în armată. Totuși, dragostea celor doi nu moare, ba dimpotrivă, înflorește, devine mai puternică, ceea ce se vede și din bucuria regăsirii întâmplătoare a celor doi după aproximativ trei ani calendaristici. Cristian este, în acest sens, eroul salvator și iubitul Liviei, ajutând-o pe aceasta în demersul său pentru recuperarea propriului destin, a propriei vieți, salvând-o din ghearele morții și ajutând-o în cele din urmă să-și recupereze vederea și dragostea. ,,Rătăciți în întuneric’’ rămane un roman interesant, incitant, o carte pe care, odată începută, îți vine să nu o mai lași din mână. Carte în care autorul prezintă destinul unor personaje voluntare, ca și Domnia Sa, de altfel, care, atât prin inițiativă, atitudine, cât și prin capacitatea de sacrificiu și coeziune în situații limită, reușesc să depășească cu succes vicisitudinile sorţii și capcanele întinse de un destin și o conjunctură nu foarte favorabilă. Demonstrează încă o dată, dacă mai era cazul, că omul nu trebuie să trăiască sub vremuri, ci trebuie să fie făuritor de timp istoric. Dacă la Balzac, majoritatea personajelor sale realiste sunt descrise la început ca fiind oneste, ca mai apoi să fie înghițite pe parcursul narațiunii de monștrii propriilor patimi, iar la Hugo, greutățile vieții încărcate de istorie și de un anumit concurs de împrejurări, ajung să lase urme adânci pe chipul și gesturile eroilor, nemodificându-le însă romantismul și caracterul, la Constantin, iluziile macabre sunt singurele care își pierd consistența, iluzii marcate de pierderea generozității, a delicateții și a nobleții sufletești. Alunecă pe această pantă a unui destin implacabil, în vreme ce personajele pe care le-am putea numi generic pozitive, deşi multe ascund anumite umbre conjuncturale și nu caracteriale ale devenirii lor. Ei bine, aceste personaje sunt creionate ca fiind posesorii unor trăsături de caracter și de fizionomie nobile, aproape boierești, fiind descriese ca având ,, fie o voce puternică și clară, fie una caldă și afectuasă’’, exprimată printr-un limbaj frust și afectuos sau chiar ironic pe alocuri, prin gesturi largi, de o reală generozitate, noblețe sufletesca, curaj și o privire inocentă ca cea de copil, în ciuda destinului lor greu încercat. Dacă, la Hemingway, eroul este simbolizat prin imaginea curajului și a tenacității personajelor sale precum și a luptei ȋndârjite a lor contra elementelor nefavorabile ale naturii și a evenimentelor succesive ale vieții, la Constantin este personificată firea omului simplu, călit și format încă de mic în efortul său de adaptare și depășire a furcilor caudine ale destinului. A păstrat, totuși, aceleași trăsături nobile de fizionomie și de caracter, trăsături care dau noblețe destinului personajelor sale.

În acest sens, recâştigându-se demnitatea unui individ, a unui neam, și de ce nu, a unei istorii, ,,Rătăciți în întuneric’’ rămâne un roman foarte bun, care vorbește despre niște persoane simple, dar cu o inimă curată în demersul lor statornic de căutare a paradisului pierdut.

Fie că vorbim despre romanele ,,Rătăciți în întuneric’’, ,,Când se întorc rândunelele’’ ori despre nuvelele și schițele intitulate sugestiv ,,Scrisori cu parfum de valuri’’, aș incheia printr-un citat scris de către autor în prefața uneia dintre cărțile sale:

,,Să râzi de sărăcia unora, să treci nepăsător pe lânga drama altora, care își caută un loc drept printre oameni, şi să ignori dorința lor de a iubi curat, fără minciuni și fără compromisuri înseamnă să fii un om rău, iar noi, nu vrem acest lucru… nu?’’.

În ,,Scrisori cu parfum de valuri’’, pp. 7-10, autorul prezintă o monografie a societăţii românești dobrogene privită prin intermediul ochilor inocenți de copil.

La pp. 12-15 din ,,Când se întorc rândunelele”, autorul ridiculizează cu succes moravurile societății comuniste prin intermediul ironiei fine și al umorului care îl caracterizează.

Opera ,,Când se întorc rândunelele” poate fi privită și ca o monografie a orașului Constanța, prezentând arhitectura orașului și a moravurilor societății de dinainte de Revoluție, dar și a perlelor stațiunilor romanești ( Mamaia, Eforie Sud și Neptun ) din aceeași perioadă la paginile 197-200. Constantin se dovedește, de asemenea, a fi un fin analist al clasei politice românești (pp. 320, 321), al realizărilor epocii ( p. 350), a contextului geopolitic zonal (p. 378) şi a realităților politice crunte trăite după Revoluție și până acum, realitate zugrăvită la paginile 383, 384.

Florin Chelan


Recenzie la „Antologie de poezie’’, Sanda Flora Munteanu

Cu ,,Antologie de poezie”, doamna Sanda Flora Munteanu completează opera personală, conferindu-i exotism, profunzime, rafinament, purtând mereu în preajmă o ramură de cireş înflorit. Pe lângă texte propriu-zise de haiku, această carte mai cuprinde şi comentarii ale autorului la diferite producţii ale colegilor de cenaclu, ce participă periodic la concursuri cu premii, iar cele mai bune haikuuri şi comentarii de haiku obţin recunoaştere deplină. Astfel, dna Munteanu adresează interpretări ale textelor, într-un registru bine pus la punct, stăpânit cu experienţă şi pasiune, ceea ce motivează, oarecum, alegerea acestei specii lirice ca mod de exprimare artistică de ultimă generaţie. Consider stilul haiku o extraordinară modalitate de a exprima în foarte puține cuvinte un întreg univers poetic, un fel de diamant şlefuit al floririlor de spirit şi al perlelor literare izvorâte din suflet ca rezultat al chintesenţei propriei experienţe despre lume şi viaţă, aşa cum discutam şi cu poetul japonez Yusuke Myake (scriitor cu numeroase articole ȋn revistele japoneze de specialitate, cum ar fi Kigo Japonez, Cuvinte sezonale etc.), șlefuitor al florilor de spirit. Scriitorii au încearcat să îmbine poemele haiku cu imaginile vizuale abstracte. Se poate spune că poemele haiku exprimă sentimentele poetice ale scriitorului într-o formă concisă, care stimulează imaginaţia cititorului, descriindu-i scene pe care se poate să nu le fi văzut niciodată sau că poezia haiku este un instantaneu al realităţii, înrudit cu fotografia.

Într-un secol în care toate par a fi semnificative şi lipsite de înţeles în acelaşi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, şi pacea (reflectă liniştea, lucrurile bune) şi durerea (războiul).

Poeziile haiku exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.

ALEXANDRA FLORA MUNTEANU

Activitate culturală și de traducător:

-cercetare lingvistică și psiho-pedagogică;

-traduceri de volume (titluri-25) și conferințe;

-eseistă, creație de tip nipon, articole și comunicări cu referire la cultura și civilizația japoneză;

– organizator și moderator de Festivaluri naționale și internaţionale de literatură japoneză, haiku;

-a realizat recenzii, a coordonat și prefațat volumele mai multor scriitori consacrați sau debutanți;

Prozatoare, poetă, publicistă. Născută în jud. Mehedinţi. Studii liceale în Tr. Severin. Absolventă a Institutului de ȋnvăţători şi a Facultăţii de Limbă şi literatură română, Bucureşti, 1973. Colaborează cu toate ziarele şi revistele din judeţ (Agora, Interferenţe culturale Metafora, Albatros, Litere Euxine), la unele din ţară (Haiku, Regatul Cuvântului, Dor de dor, Lumea epigramei, Scârţ, Acuş, Spinul, AG PE RIME, Revista piticilor mondeni etc. ) şi din afară (Mioriţa noastră din Nev York, Arcaşul, Plai românesc din Cernăuţi, Curierul şi Căuşeni din Căuşeni – R. Moldova). A primit premii literare pentru poezie şi pentru haiku la concursuri naţionale şi internaţionale. Debut literar în 1986 cu volumul de poeme Trecătoarea amiază. Au urmat numeroase cărţi pentru copii cu poezii şi proză, volume de proză şi poeme pentru adulţi, 22 de cărţi cu însemnări de călătorie. Cuprinsă în: Dicţionarele scriitorilor dobrogeni, Dicţionarul scriitorilor români, A. Pop, Cluj, Dicţionarul personalităţilor, C. Dârţu, Cluj. După ce a devenit membră a Asociaţiei de Haiku, Constanţa, 1992, a publicat şase cărţi cu poeme haiku şi haibunuri. A iniţiat împreună cu unii colegi mai multe antologii: una cu poezie patriotică (România din suflet, 1998) şi patru cu haiku, haibun şi renku. Este cuprinsă în mai multe antologii de poezii şi proză, naţionale şi internaţionale (cea mai recentă, Simbioze lirice, Bucureşti, 2014), antologii de haiku, de epigrame. De multe decenii, face parte din Cenaclul M. Sadoveanu, din cadrul Cercului Militar, Constanţa. Multe cărţi din cele publicate la edituri din Constanţa şi din ţară se găsesc pentru cei care doresc să-i cunoască activitatea literară şi la librăria virtuală „Corectbooks”.

Membră a U. S. R, filiala Dobrogea, a U. S. L. R, Canada, a Uniunii Epigramiştilor. Face parte dintre fondatorii Clubului de Umor, Constanţa, înfiinţat în 1998. Publică frecvent în revistele de umor: Epigrama, Scârţ, Lumea epigramei, Spinul, AG PE RIME. Are creaţii şi în antologiile de epigrame: Prăvălia cu umor I şi II, Containerul cu umor, Vaporul cu umor, Epigrama, Umor şi umorişti constănţeni.

Opinii critice:

În decursul anilor, şi-au exprimat opiniile despre creaţia mea, în prefeţe la cărţi, în reviste, în ziare, la TV sau pe internet mai multe persoane. Voi enumera câteva: Gabriel Rusu, Nicolae Ioana, Ion Roşioru, Aurora Lazu, Ştefan Cucu, Constanţa Călinescu, Vasile Moldovan, Alexandra Flora Munteanu, Anastasia Dumitru, Aura Văceanu, Nechita Runcan, Stela Moise, George Sâmpetrean, Florin Grigoriu, Costică Antoche, George Petre, Ionuţ Holubeanu, Rodica Simionescu, Ştefan Cucu, Nastasia Savin, Nicolae Tucă, Lenuţa Popa, Graţiela Gheorghe, Mireala Stângă, Anişoara Iordache, Anatol Petrencu, Arşaluis Gurău şi alţii.

Antologii:

· Omagiul Patriei, 1977, Bucureşti;

· Antologia Constanţei, 1992;

· Umbra libelulei, 1993, Editura Haiku, Bucureşti;

· Culegătorii de rouă, 1999, Tg. Mureş;

· Poezia cetăţii, 2001, Ed. Macarie, Târgovişte;

· Stropi de rouă pe colegiu, 2003, Ed. Sigma, Constanţa;

· Cupolă de veac, 2003, Ed. Macarie, Târgovişte;

· Almanahul Mihail Eminescu, 2004, Ed. Macarie, Târgovişte;

· Rangay cu prietenii, 2004, Ed. Europolis;

· Cântecul apei, Ed. Altar, Bucureşti;

· Surâsul crizantemei, 2004, Tg. Mureş;

· Meguro, 2005, Japonia;

· Salutându-l pe Basho, 2005, Ed. Ex-Ponto, Constanţa;

· România din suflet, 2008, Ed. Boldaş, Constanţa;

· Flori de tei, 2006, Ed. Boldaş, Constanţa;

· Lumini în umbre, 2008, Ed. Boldaş, Constanţa; Simbioze lirice, 2014. Ed. Amarol, Bucureşti

· Antologia ASLRO, 2015 (şi in volumul I);

· Cenaclul literar Mihail Sadoveanu 1976-2003, Ed. StudIS, 2015;

· Antologie de creaţie literară a Cenaclului M. Sadoveanu, Ed. MAR, 2016;

· Ovidius- două milenii de neuitare, Ed. Next Book, Constanţa, 2018; Quintus 100%, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2017;

· Cărţile precedate de semnul * le-am iniţiat şi realizat împreună cu colegii.

Opinii critice din prefeţele unor cărţi:

· ,,Ana Ruse aşază strat după strat sentimente şi documente, trădând pe călătorul care şi-a dorit să pătrundă într-o ţară pe care o credea a visului’’. Constanţa Călinescu, „Italia-permanent miraj”, 1994, Ed. Metafora;

· ,,Ana Ruse recurge la date referitoare la comparatism cultural, impresii, asociaţii de idei stârnite de contactul direct cu peisajul stradal, cu fluxul vieţii zilnice, cu oraşe istorice şi locuri de popas şi odihnă’’. Alexandra Flora Munteanu, „Evantai de imagini”, 2006, Ed. Boldaş;

· ,,Apreciem osteneala autoarei de a ne oferi acest îndrumător de pelerinaj’’. Nechita Runcan, „Drumuri în Ţara Sfântă”, 2010, Ed. Europolis;

· Răsfoind jurnalul Anei Ruse, am plăcuta surpriză de a constata că autoarei nu-i lipseşte acea porţie de temeritate, atât de necesară unui astfel de demers’’. George Sâmpetrean, „Fascinante căutări”, 2012, Ed. Macarie, Târgovişte;

· ,,Tehnica detaliului, aspect ce ţine tot de stilul autoarei, se regăseşte şi-n acest volum. Cartea se citeşte cu sufletul la gură, din dorinţa de „a vedea” cât mai multe, de a admira în taina minţii ceea ce ne oferă autoarea. Fraza curge lin, nu-l oboseşte pe cititor, iar sensibilitatea sufletească a Anei Ruse ne ia părtaşi la trăirile sale’’. Aurora Lazu, „Tainele Mexicului”, 2012, Ed. Ex Ponto;

· ,,Încă un stadiu al căutării de sine prin lumea mare, al recompunerii cu părţi din Univers, al credincioasei aspiraţii spre desăvârşire şi al dăruirii’’. Amfora;

· ,,Sufletului e singurul care dăinuie şi scriitoarea Ana Ruse rămâne omul de lângă noi care-l ȋngrijeşte mereu’’. Lenuţa Popa, „Din Albania-n Bali”, 2013, Ed. Ex Ponto;

· ,,Ana Ruse are deja experienţa narării, ştie care sunt ingredientele unei lecturi plăcute: osmoza dintre legendar şi istoric, dintre narativ şi descriptiv, intercalând dialogul, care dă autenticitate şi sporeşte atractivitatea’’. Anastasia Dumitru, „Fascinantul Orient”, 2015, Ed. NextBook.

Florin Chelan



II. MEDITAŢII

Carantina iluziei, Evoluția măștii fără de surâs sau despre JOKER

Noi am admirat gravitatea profunzimilor sufletului intimist,

Nu behăim surâsul compromis,

De-aceea, rănit m-am întors în borna culorilor prime,

La noi nu a ajuns dărnicia clipelor efemere,

Noi am trăit în epoca gesturilor largi, de salt mortal,

De clovn rănit… târându-se pe brânci… de glonțul tras de un om necioplit…

Atunci când… cu-un braț întins spre cer, clovnul s-a stins…

Și… ca să nu devenim propria statuie…

Am coborât de pe soclu și am pornit ușor, cuminte, către casă…

Este atât de ușor

Este atât de ușor să ucizi un poet,

De fapt, îi poți atinge inima doar cu o floare,

Când îmbătat ușor de un spin sângeriu, acesta va plânge orizontul de poezie-n ninsoare…

Este atât de ușor să ucizi un poet cu o vorbă venin, cu un spin, chiar c-o floare,

Ca pe-o frunză, de vrei să-l strivești sub un pas, va plânge pe veci clorofila… o mare…

Este atât de ușor să ucizi un poet ca lacrima-dorul de zare… Este atât de ușor să ucizi un poet/curcubeu… Și… dacă-l ucizi, magia… dispare…

Când voi cădea

Când voi cădea jos din picioare și toți mă vor aplauda, /Când voi cădea jos din picioare, vor spune: A mai căzut o stea, /Când voi cădea jos din picioare și soarele va răsări, Va fi pentru a permite lunii să-mi șteargă urme străvezii, / Când voi cădea jos din picioare, va fi, nu pentru că am dus-o prost, / Ci pentru că valul ninsorii va șterge urma-mi fără rost…

Și toate-acestea, când prin cetini un plop șopti-va-mi cântul trist,

E pentru că sălciile, prieteni, îmi leagănă un dor nestins…

Specific omenesc

Din experiența curgerii timpului,

Construim perspectiva spațiului mioritic,

Purtând în gând cu umor… mirarea lumii…

Pășesc sângeriu

Covorul toamnei ruginiu îmi sfâșie durerea… sub scrâșnetul pantofilor… ca sub niște șenile uriașe, pământul ascunde rotunjimile nerostite din dor…

Profunzimi

Gânduri nepătrunse zac în talcioc ca niște pantofi vechi cu flecurile duse… de o flecăreală…

În toamna vieții

Îmi port crucea smerit ca Iisus mantia din roua dimineții… Pe cămașa de sânge, doar o pată albastră mai vorbește despre ceruri și dans printre fluturi…

Bârfe

Hainele printre boarfe vechi, scoase în târg ca la piață… vorbesc precupețe…

Poetului

Ochi marmurei rătăcitori și reci, pașii de gheață… suflet de ață…… val după val, prin ape învolburate, marea ascunde șoaptele nespuse din necuvinte, undeva… la Polul Nord… sau în laponii de gheață… Dumnezeu plămădește din șoaptele valului… povestea noastră…

O fată

O fată cu aripile frânte, un pescăruș împleticit în zbor… când plânge, nu știe că în picajul zborului frânt în hău… de fapt, sărută marea…

Exercițiu de imaginaţie sau iubitei fără nume…

Ești atât de frumoasă, ca un poem de dragoste nescris… Îmi amintesc ce delicată erai în liceu… Stăteai acolo, undeva, în spatele meu și mă tot minunam întruna de farmecul veșmintelor tale violacee, de rozaliul rechizitelor tale, de puloverul tău ciclamen, de încheieturile tale delicate de porțelan, frumos dăltuite asemenea celor ale lui Venus din Milo… de gesturile tale, generoase, largi, aproape îngerești, gesturi înzecite, parcă, prin farmecul lor magic de eleganța și distincția prezenței tale statuare. Dar, paradoxal, molatică și caldă asemeni unui poem de dragoste, în vreme ce, privirea ta, corbeanco, privirea ta asemeni unui codru fremătând de dor, mă pierdea cu desăvârșire în taina nerostită și pururea aievea… adică, în taina șoaptei tale… Şi nici acum nu ştiu dacă privirea sau gura ta, iubito, da, gura ta, asemeni aripilor fremătânde de înger ori, poate, șoapta ta asemeni valurilor mării sau pur și simplu, poate, foșnetul tainic al rochiilor tale străvezii de un bleu-ciel absolut. Rochii desprinse parcă din briza serilor de vară, prin ale căror încrețituri și voaluri, întrezăream glezna ta filiformă și talia ta şuie de ciută… sau poate că ipostaza ta impecabilă, aproape statuară, ei bine… toate la un loc, și, mai ales cuvintele rostite de tine în tainicile nopți cu lună plină, recreând, parcă, întreg universul, de-a pururea prin cuvinte luceferi și clipe de dor nerostit, dar trăit, negrăit, doar șoptit… și mai ales simțit… prin ceea ce ești tu pentru mine, poezia timpului cernit din roua dimineți și cerul visului neîmplinit… Îmi amintesc și acum de chipul tău pârguit de soare asemenea unui bob de strugure răscopt în zilele toride de vară, de gura ta cu buzele răspicate asemeni unei piersici răsfrânte, de pielea ta fină și delicată asemenea unei portocale la masa de Crăciun… La mulți ani, iubito, oriunde te-ai afla, în ceruri, pe pământ, într-un alt oraș-univers, în cosmos sau, poate… doar în inima mea și la mine-n gând… La mulți ani, spun, iubito, și nu mă uita… așa cum nici eu nu te-am uitat, te-am ocrotit și răsădit de-a pururi ca fiind însăși… inima mea… -)


III. MAREA SENTIMENTELOR

Amurg pasional

Când cerul sfâșie din noi pete de sânge,

Cedăm sacrificiul oricând și oriunde…

Răsărit

În recele d-orange din liniștea mării,

Răstignesc în crepuscul,

Lumina… Cocorii…

Când munte, dealuri, valuri

În aval, în amonte, pe văi, prin lunci ori pe dealuri,

Între cer și pământ

Doar unduire și valuri,

Rotunjimi verzi, ascunse, care prefigurează rotunjimea din suflet, rotunjimea din brazdă…

Iubirii

E un rece de noapte,

E un rece de frig…

E un rece-n crepuscul,

E azur… și te strig…

Marea

Simțeam parfum de alge verzi, cum tandru mă-mpresoară,

Când inimi pierdute prin valuri de scoici… de rugăciune și melci în cuib,

De vise nerostite, dar promise, mi se jucau în plete răvășite de soare,

de-a râsul, plânsul și nimfe diafane mi-albeau la tâmple dorul, de amintire ninse…

Valul

Când valul scaldă stânca,

Cu zarea lui albastră,

Iar rotunjimea lunii

E șoapta lui măiastră,

Mi-e dor de infinitul privirii de albastru,

Mi-e dor de-azurul tandru,

Ca de un cal măiestru,

Mi-e dor de inorogul ideii de-nceput,

E ca și cum aievea nici nu m-aș fi născut,

Mi-e dor de gestul tandru,

De cerul înstelat, ce spune o poveste

Acum și mâine iar,

Mi-e dor de-o răstignire, cum nu s-a mai văzut,

Sfârșitul, începutul,

Îmbrățișarea-i scut.

Sunt

Sunt o sete nebună, deși fântâna-i lânga mine,

Sunt un voinic, îmi pare, deşi de oase-s frânt,

Mă răstignesc de-a pururi pe rugul din iubire,

Prin arbore de stele, mă simt precum un sfânt,

Deşi sunt tânăr,

Mortul mă strigă parcă-aievea,

Deşi sunt tânăr,

Mortul mă cheamă din mormânt,

De-s viu sau mort, nu știu,

Sunt fulgul de zăpadă

Ca fulgul de zăpadă ce-și zboară dorul sfânt,

Când fulg devine zborul și zborul, fulg de nea,

Odată cu omătul, s-a scris povestea mea…

E ca și-atunci, când fulgul mă zboară prin cuvânt,

De-s fulg sau zbor, nu știu, dar în eternitate,

Sunt licăr de lumină, apoi omăt și gând…

Când nu ştiu cum mă cheamă,

Dar nu aș vrea să mor,

Când nu ştiu cum mă cheamă, eu cânt cuvântul dor…

Dansul

Să dansăm astăzi, hoinărind dansul dragostei pe orizontală,

Mânați de fluvii, sentimente și ritm,

Să-nlănţuim iubirea într-o doară,

Ca valul, țărmul tăcut, spumegând, timp,

Dincolo de cuvinte și dincolo de flamuri,

Topind iubirea toată în aripi din sărut,

În pasăre spre ceruri/ În pasărea din ceruri,

Ca și pasărea Pheonix,

Ce poartă al nostru stindard

Ca pe-o icoană-n gând/ timp,

Privirea-n infinitul, coloanei infinite, tăcerea din cuvinte,

Ne picură un timp,

Căci în clepsidra vieții

Când toate vor fi spuse,

Rămâne doar iubirea, speranță fără chin,

Rămâne nemurirea, credință în valoare,

Rămân om și floare,

Rămâne Duhul Sfânt,

Și ne-om întoarce de-atunci spre rugăciune şi rugăciunea se va preface-n trup,

Când trupul scut va fi, căci pentru rugăciune, nu e nimic mai tainic, nu e nimic mai sfânt,

Decât un trup, prin care se întrupează-o lume din cerul cugetării, simțirii-n necuvânt,

Când răstignit e dorul,

Și-mbrătișarea-i vie,

Ne-apropie aievea, asemeni unui cânt,

Un dor ca și iubirea, credință-n nemurire,

Căci oameni suntem toți,

Popor, credință, scut.

Mi-e dor

Mi-e dor de-un azur tandru,

Șoptit ca o poveste,

Mi-e dor de-o rugăciune,

Ca Icar în crepuscul,

De aripi din geana de lumină,

Rugându-se cu sufletul minuscul,

De-un el și ea-n crepuscul,

Și ea, și el minusculi,

Ea, aripă, el, dor,

Ea, aer, el, lumină,

Ea, vis, el, înger decăzut din rai,

Contemplând infinitul,

Îl ai, nu-l ai…

Și… noi… doi… vai…!


IV. COSMOGENICE SAU DESPRE BIG BANG

Cuvinte necuvinte sau despre Big Bang

Cuvintele necuvinte care despart delta de plaja fierbinte, unesc oameni, destine-mpreunate de cuvinte nespuse pe străzile pustii cu plopi, palmieri și platani, atunci când pentru noi revelionul și noul an încep acum, în clipe lungi de extaz și admirație ce țin cât veacul de contemplație… Atunci când vom realiza că piesele de teatru, expozițiile și vernisajele ori călătoriile în lumea asta nebună, toate, dar absolut toate sunt făcute să ne-adune, recreând bucuria universului de-apururi împreună…

Geană de lumină

Mi-e dor de-o geană de lumină,

Căci ce-a fost, nu mai este,

Mi-e dor și doare versul,

Căci sunt doar o poveste…

Noaptea de jad

E-o noapte cu-artificii,

E-o noapte de jad,

Feline-mi sar în lături,

Nu mi-e frică și trag…

Sfântului

Vitralii și icoane,

Azurul din uimire,

Smerenie în gesturi,

Rugăciuni în privire…

Despre noi…

În inimi, cer de stele,

În suflet, rugăciune,

Privirea naște dorul

Întâiului dintâi,

În inimi, cer cu stele,

În stele, suntem noi,

În lacrimi, e oglinda copilului din noi,

În sânge, e chemarea,

Prin chip cioplim icoana,

Privierea e oglinda distanțelor dintre oameni,

Privirea e și rază, prin inimi, chip și sânge,

Purtăm în noi privirea

Celui născut din îngeri,

Celui născut din ceruri,

Ce-nnobilează firea,

Ce-nnobilează omul

Și patima o stinge.

Ploaie de stele

Ploaie de stele,

Unduiri de feline,

Noapte de jad…

Vara

Eu voi închide vara dorul de tine, într-o cochilie de melc,

Și-oi asculta-o-n nopțile de iarna,

Scurtând cărarea cornului de cerb…


V. POARTA ZBORULUI

Întâia bătaie de aripi

Scluptate in dor,

Întâia bătaie de aripi,

Nemișcarea materiei,

Lumina ochilor,

Întâia bătaie de aripi,

Foșnet de gânduri,

Nouri pe cer,

Rană pe suflet,

Întâia bataie de aripi,

Fiorul zefirului,

Copilăria ideii,

Întâia bătaie de aripi,

Ochi de copil,

Începutul conștiinței,

Întâia bătaie de aripi,

Ochii Iubitei,

Paradisul ființei,

Întâia bătaie de aripi,

Plai mioritic,

Metamorfoza visului,

Întâia bătaie de aripi,

Calea Lactee,

Univers interior,

Visul părerii,

Întâia bătaie de aripi,

Dogma creștină,

Morala creștină,

Dragostea de oameni,

Întâia bătaie de aripi,

Dominația ideii,

Întâia bătaie de aripi,

Omul androgin, aspect cibernetic

Întâia bătaie de aripi,

Lumi interioare,

Câmpul conștiinței,

Întâia bătaie de aripi,

Vom trăi de-a pururi,

Întâia bătaie de aripi,

Cu aripi de fluturi…

Întâia bătaie de aripi,

Mă simt minuscul,

Întâia bătaie de aripi,

Ne vedem contemplând infinitul

Cam pe la crepuscul…

Lună plină

Oglindă ce reflectă în ea curcubeu de emoții,

Și-n suflet prin reflexii albastre, galbene, roșii,

Trăiește-n amintirea din roua de lumină prin aburii de viață și-adevăr,

Întru dreptate și frumos… până când culorile se vor amesteca în chip de lună plină, în chipul mamei, al iubitei sau al lui Moș Crăciun… apoi, în chipul Tatălui cel bun… Al Tatălui Ceresc… ca mai apoi, prin oglinzi de vise… să transceadă… unda luminii într-o fată, într-un chip de prunc, de făptură domnească, în dulcele grai din dulcea pajiște albastră… oltenească… dar profund românească.

Ziua

Ziua își soarbe păsări călătoare,

Noaptea-și cerne visul la o bârfă mică,

Te-am pierdut la zaruri, înger diabolic,

M-ai găsit în casă când nu ți-a fost frică…

Mă pierd…

Mă rătăcesc în adierea brizei,

Imitând versul și ploaia,

Mă fulguieşte dorul,

Amintirea ninsă,

La tâmple oare,

A-nceput ninsoarea?

Tăcerea

Tăcerea ȋntâlneşte ascultarea,

Sunt un romantic trist, pierdut în vorbe;

Cuvinte de mătase când mi-acopăr

Turnuri înalte ce-mi poartă-n cer visarea ( vise, piscuri).


VI. DESPRE DRAGOSTE

Femei

Cu sâni din sfârc de struguri arși în soare,

Aș bea pocal după pocal nectarul vostru ancestral

Și-am să renasc din valuri… precum Neptun din mare…

În sfânta zi de mai, prin lauri de visare…

Mi-e dor…

Mi-e dor de mine, transparent, naiv

Ca de-apa străvezie cea de ploaie,

Să-mi spăl păcatul în dorul de străbuni,

Să mă-ntâlnesc cu mine în strai de sărbătoare…

Când

Când ți-e dor de necuvinte,

Nimic nu mai este-al tău,

Te-ntorci la atomi, celulă,

Din celulă-n Dumnezeu…

Sărut tablou pictat

Din nori, în somn, mi-ai născocit în minte,

Sărutul ce m-a tulburat,

Și ți-am găsit în necuvinte,

Noi doi, sărutul… chip pictat…

Ai luat…

Ai luat ușor tremuratul mâinilor mele

Și l-ai șters simptomatic cu surâsul buzelor,

Apoi ai clipit într-un fel banal,

Și mi-ai carantinat inima-ntr-un spital…

Poemele disperării

Sunt un romantic desuet,

Mă simt gol, cuvintele-mi nerostite

Sunt aruncate sub preș;

Când vom putea să ne mai jucăm alergând răbdarea

Până când dimineața ne vor prinde zorii și ploaia…?!

Când

Când m-am pierdut pe mine-n tine

Asemeni acrobatului cu-n salt mortal,

Mi-am pierdut fericirea printre coapsele harfei tale,

De-atunci, melodiile disperării deapănă întruna o poveste,

A mea, a ta, a noastră,

Niciodată p-un plai mioritic,

Căci ai suflet de lut…

Aș vrea…

Să ciocnesc un pahar iar cu tine,

Să-mi ghicești în ceașca de cafea,

Să mă-ntrevăd pe mine-n tine,

Mirosind a cozonac ori mere coapte, stafide, scorțișoară ori bezea…

Aș vrea apoi să te iubesc, frumoaso, sub bradul de Crăciun ca pe o stea…

Aș vrea să umplu spațiul dintre noi cu șoapte și șoaptele să le preschimb în fulgi de nea… în noapte… la Steaua Polară… undeva…

Iubito

Iubito, nu te supăra,

Nu mă trânti cu tâmplele de-o carte,

Decât să semeni iad,

Mai bine mă împuști și culegi moarte…

Și-apoi, cu un pahar de vin, o cobză și-o chitară,

Îmi vei cânta un cântec dulce, trist spre a îndulci o rană…

Haine

Haine cad ușor după mine una după alta,

Căci sub privirea ta de foc, iubito,

Sunt cerul, aerul și ploaia sunt… și-s gata…!

Nu-nchid ochii…

Nu-nchid ochii, căci mi-e frică,

De trupu-ți de violoncel,

Și de făptură-ți de fluturaș,

Ce-o zbura în primăveri,

Nu-nchid ochii, căci mi-e frică,

Că am ajuns ca să te pierd,

Când m-o flutura durerea,

Dans încornorat de cerb…

În noaptea…

În noaptea albastră, mă uit pe fereastră la Steaua Polară, la viață amară,

În noaptea albastră, există-o trezire, există-o menire… este-un Dumnezeu…

Și cum…

Și cum stăteai așa culcată cu părul râuri revărsat,

Eu mă-ntrebam privindu-ți sânul cu sfârc din struguri, când pârguit, când ars,

Pierdut în formele rubensiene din rodiile coapte, întrupat,

Poate din Calea Lactee la mine-ușor ai lunecat…?!

Crăciun

Miroase-a mere și portocale-n casă,

Și-a scorțișoară cu iz de cozonac,

Aș vrea să te dezmierd din nou, iubito,

Sărutul tău pe vatră ca pâinea-i de curat…

În miezul nopții,

În miezul nopții un rânjet de fiară,

Un colț ce mi-apasă conștiință la greu;

Este sărutul morții ce se-agață de viață,

Și viața care-și plânge prea sfânt odorul său .

Nu știu…

Nu ştiu exact ce îmi cereai când zâmbetul tău de copilă

Îmi lumina în serile de mai,

Sub rochia ta foşnindă, făptura ta divină,

Nu ştiu exact ce-mi cereai,

Când întindeai fin palmele spre mine,

Eu surprindeam privirea–ți de serai şi degetele-ți cu razele lor fine… Întâia zi de rai…


Azi ȋți permit sau poezia fetelor

Azi iți permit să tragi cu ochiul pe sub fuste,

Să îmi mărești ușor nivelul de estrogen,

Să mă săruți apoi, încet, pe buze,

Și să-mi ridici ușor nivelul hormonal la cer…

Azi, eu nu vreau să am regrete,

Bătaia tâmplelor încet o schimb

Într-o bătaie a inimii cu dăngănit de clopot

Ca o clepsidă prelinsă în clipele de-un aur… zăngănit…

Azi, eu te las să-mi șoptești la ureche,

Cum că ți-e dor și vrei să mă iubești,

Și dacă ești cuminte, m-oi mărita cu tine,

Daca m-oi ocroti precum mușcata ce pe genunchi o crești…

Apoi atinge-mă ușor în suflet…

Și spune-mi dacă te mai simți stingher…

Îndoaie-mă cu promisiuni de fete,

Și eu ți-oi da ceva fără să am regrete…

Astăzi, atât iți cer…

Erai frumoasă…

Erai frumoasă cu zâmbet de copilă,

Cu sânul mic din merișoare copt,

Și uite-așa, ușor în zilele de vară,

Eu ți-am pictat un nud

Pe mărul de pe gât…

Mi-ai prins…

Mi-ai prins degetele-n ușă

Și mi-ai pus inima-n cui,

Fira-i să fii de păpușă,

Te iubesc cum alta nu-i…

Azi, am deschis…

Astăzi, am deschis Cutia Pandorei,

Și-acolo, condorul Cenușăresei c-o bretea de argint,

Îmi spuse: ,,Degeaba m-ai deschis, băiete, Cenușăreasa dansează valsul vieții ei…Ea nu este aici…’’

Din când în când

Din când în când, eu sorb hulpav o ceașcă de vin sau o cafea,

Și întrevăd în aburul plăcerii…

O primăvară din iubirea… ta…

Miroși…

Miroși a floare de cireș,

Iar părul tău e-n ramuri de salcâm,

Când ochii tăi de albăstrele-n toamnă,

Închid a zâmbetului tău mult prea dulce taină…


VII. CĂLĂTORII

Mărșăluiam

Mărșăluiam cu pasul printre spini,

Te adoram făptură prea suavă,

Când inima, tu mi-ai sălbătăcit

Ca lupul hămesit într-o dumbravă…

Cireșicăi

Cu cireșe la urechi,

Te-ai născut în cireșar,

Însă fără mine, dragă,

Ia, fii sinceră, iubito,

-Îți lipsește un ,,așadar”…?!

Dac-aș fi bun la desen…

Dac-aș fi bun la desen, ți-aș picta un soare mare, mare cât un gălbenuș,

Să te umple de culoare… inima de încântare…

Trupul tău de violină, plin de note muzicale, sufletul tău de arcuș…

Cu-un fir…

Ca și un fir de praf zburătăcit în vânt,

Când fina talpă a piciorului mă doare,

Iubito, eu te-am rătăcit în gând

Și nu te mai ajung în clipa trecătoare…

Când mă purtam pe stradă-n corn de cerb,

În timp ce fața-mi tristă zâmbea parcă-n ninsoare,

Iar eu cântam în corn de inorog,

Din dor de tine ca de-o sărbătoare…

Că îmi ești dragă

Că îmi ești dragă, asta știi,

Dar toate seamănă-ntre ele,

Iar când pășești în noapte pe covor,

Am să-ți pictez pe spate

Cer de stele… și dacă-i vrea, un inorog aș vrea să-ți desenez, să zboare printre stele

Ca să-ți aline dorul tău de mine

Ca de-un Luceafăr, poate, sau, poate,… de-o părere…

Seara…

Seara, te-aș dezbraca de cutume, de prejudecăți, de frustrări și de țoale,

Seara, te-aș dezbrăca pe tine de mine, pe mine de tine, pe fiecare dintre noi de fiecare în parte,

Seara, am fi doi luceferi care s-ar iubi în amurg, iar în crepuscul și-ar contempla infinitul din ochi… din priviri… întocmai că doi îngeri ce-au trăit și… poate că mai trăiesc… într-o carte… sau, poate, printre stele…

Și daca-i fi…

Și daca-i fi atât de mică,

Eu te-aș ascunde într-o carte

Și ți-aș șopti în miez de noapte:

-Nu-ți fie teamă, sunt aproape…

Mă arde…

Mă arde crunt nefericirea ta,

Și mă topește-n chinuri al tău supliciu viu,

Ai vrea să intru acum ȋntr-al tău crater, știu,

Și să-ți preschimb supliciul în dragoste, nu-n chin… Ca un spin în inimă te simt

Și-mi sângerează florile cugetului,

Puțin, câte puțin…

De un sărut…

De un sărut ce-i hâd gura mi-e strâmbă,

Tu nu-nțelegi că-i fals și totul e „în ciudă”…?!

Pune-mi…

Pune-mi o picătură din ochiul tău albastru,

Privirea ta, iubito,

Îmi plimbă un cal măiastru…

E secetă…

E secetă de tine, e secetă de noi,

Miroase-a ură, fato,

Miroase a război…

Aș…

Aș mușca o bucată de cer din dorul de tine,

M-aș uita apoi în oglindă,

Să văd dacă-s bine cu mine…?!

Și-ai…

Și-ai fost un înger albastru,

Cu ochii tăi din stele, astru,

Dar mult prea rece mai apoi,

Când stalactitele-ntre noi…

Mi-au sfâșiat tristețea-n zdrențe,

Și apoi răceala nopții este…

Când totul e deșertăciune,

A fost cândva rost de-o poveste?!

… sau toate sunt minciuni…?!

M-am dăruit…

M-am dăruit pe mine sorții,

Și soarta mi-au furat-o hoții,

Și toate astea le-am dat morții,

Nevinovat, ca idioții…

Nu îndrăznesc…

Nu îndrăznesc să te sărut în astă seară,

Clepsidra timpului stingher

Mi te-a pierdut prin firul de nisip

Al poveștii de-o vară… într-un timp efemer…

Marea sau dorul, călătorul

Simțeam parfum de alge verzi cum tandru mă-mpresoară, / Când inimi pierdute prin valuri de scoici ca doua palme strânse în semn de rugăciune prin melci din cuib de vise șopteau în pragul toamnei, legenda verilor fierbinți desprinse din valurile mării prin clipele de aur purtate de către iubirile adolescentine de-o vară…, da, iubiri de-o vara ce picură momente însorite cu zâmbet de fecioară…, când în clepsidra timpului… momentele însorite că mierea copilăriei… ca prima iubire… ca întâiul sărut, ca întâia zbatere de aripi, întâia suflare de vânt ori răsuflare prin cuvânt… și prima fericire… sau întâiul cânt… sau sărut…, atunci când mi se jucau în plete razele de soare… și-n mintea de copil… nimfele diafane… când carul cel cu visele promise, mi-albi la tâmple dorul din clipele de-amor cu amintire ninse… atunci când se născu dorul și versul de la mare prin lume, la mare căutare atunci când… călătorul… va deveni întâiul domn sub soare…

Centru

Curbe perfecte,

Mijloc de fete,

Rotunjimi ascunse,

Gânduri nepătrunse,

Rotunjimi perfecte,

Zâmbet cald de fete,

Pisici languroase,

Nopțile amoroase.

Zen

Trup și suflet,

Mintea zen,

Melancolie, ȋndemn,

Lacuri, flori și muzici dragi,

Liniște și calm… și frați

Artă

Rugina cicatricilor pe rug răstignit,

Îmi vorbește și acum despre arta iertării.

Binevoitor, blând sau ușor timid,

O viață dăruită celuilalt ca schimb…

Dietă zilnică

5 căni de ceai verde în care picuri ioni de argint

Pentru trup, pentru suflet,

Sănătate, granit.

Despre

Principii, familie, efemeritate,

Pierderea ființei dragi prin păcate,

Când păcălești pe celalat, te păcălești pe tine şi îi faci rău și-aceluia, și ţie;

O viață mai bună, de aceea trăiți

Ca pentru a-nflori

Și a fi iubiți…

Ochii tăi

Valuri pe mare,

Desfacerea gândului,

În ochi privire de gheață.

Mare

Zefir din mare,

Lacrimă bleu din zare,

Albatroși de dor.

Haiku-Haibun

În deltă

Suntem noaptea în deltă, la apus de soare, pe lacul albastru, două rățuște…

Trestiile foșnesc surd…

Pe lacul albastru-mov…

Două rățuște

La mare, primăvara,

Doi pescăruși primăvara, la mare…

Pescărușii zboară,

Prin visul lor ne cheamă,

Dans printre fluturi…

Fata-n livadă

O fată-n livadă…

Flori de cireș vara,

Umeri de fată,

Albă ca zăpada…

Viața la țară…

O căruță și doi boi se întorc seară de la cosit… Care cu iarbă,

Doi boi trăgând la ele,

Viață la țară…

Fată la geam

O fată priveşte de la geamul ferestrei o poveste de dragoste… O luna plină,

Un chip angelic de zână,

Sărut de opal…

Crepuscul

Fată-n poiană, așteptând răsăritul…

Crepuscul, lumină,

Răsărit de soare blând…

Zâmbet de fată…

Chip de fecioară

Fata-n oglindă…

Râs de copilă,

Doi ochi albaștri, bleu-ciel,

Chip de fecioară.

La pescuit

Doi pescari în furtună…

Mare-n furtună,

Doi pescari triști

Pescuiau pește…


Povestea lebedei negre

Pe lac, lebede noaptea,

Lacul cu nuferi albi

Spune-o poveste…

Nava Independența…

Nava Independența, arde în larg…

Marea în flacări,

Departe, în larg,

Un petrolier, arde…

Eliberare…

Doi albatroși zboară pe cerul albastru,

Zbor neîntrerupt.

Doi albatroşi pe cer,

Eliberare…


Doi albatroşi

Păsări în zare…

Doi albatroși scurtează infinitul…

Zbor neîntrerupt…

Stânca

O stâncă se înalță semeață în valuri, vorbind parcă despre iubiri trecute…

Stâncă în valuri…

Dor neînțeles…

Iubire de-o vară…

Țărm

La desfrunzirea gândurilor,

Spre toamna vieții

Am cunoscut misterul facerii cuvintelor rostuite temeinic.


Animus

Animus cald, redus la tăcerea conștiinței

Ca-n albia în care se revarsă liniștea sângelui,

Trăire mistică, tămăduită de către tăcerea copilului din tine,

Atunci când la Dreapta Judecată,

Ne-mpărtășim din trupul florilor faptelor noastre…

Plouă

Plouă cu gâturi albe, grațioase, lungi, de barză ca și un semn de exclamație,

Ningea cu gâturi suave, de lebede negre peste întreaga ființă ca o interogație,

Pană din gâturi frânte de cocori în zbor,

Întreaga ființă a gemut de dor…

Arbore

Arbore din stele, coroană, cupolă…

Poem în versuri nescrise,

Respiră tot cerul prin frunze stelare

Din șoapte de vise promise…

Privirea monahului

Privirea monahului…

Ochi prelungit din cer prin lacrimă și dor… peste-o istorie

Ce este marea?

Marea este un Zefir din lacrimă de zare,

Albăstrită de dor…

Cine este Sfântul?

Sfântul este un mistic ce atârnă de cer,

Prin buze de rouă, rugăciuni cernite ca pasărea Phoenix…

Da, ca Pasărea Phoenix din cenușă și focul din inimi,

Tăceri necuprinse prin vorbe nerostite și trăiri necuvinte…

Ce este muntele?

Muntele este suspin din șoapte de dor,

Suspendat de Azurul privirii albastre…

Aici și aerul

Aici și aerul hrănește sufletul,

Așa cum porumbeii ciugulesc crâmpeie de vise…

Pescărușii

Atunci când pescărușii plonjează în oceane de vise,

Ei portaluri deschid,

Atunci când grădina Maicii Domnului dezvăluie paradisuri promise…

Mâinile nopții…

Mâinile nopții răsfiră

Iluzii pierdute,

Noapte de jad…

Privire

Doamne, mană din ninsoare

Când ochiul roată își leagănă odorul

În oglinda străvezie a aripii de înger…

Peste limpezimile hotarului fără de hotar…

Atunci când mă-nfior omenesc

Iar din ceruri cad îmbrățișări de dor din fulgi de zăpadă… din oameni…

Vitralii…

Vitralii foșnind,

Pelerini filiformi prin care curge cerul

În beția de crini…

Și-o aromă de lut…

Te aştept să te simt, să te ador, să te gust,

Să-mi ȋmbăt inefabil, misterul… de tine…

Poarta sufletească

Ochiul de pisică,

Trup de rândunică,

Coapsă de vioară,

Zâmbet de izvoară,

Privire de nufăr,

Mâini de trestioară,

Degete de vise,

Zefire promise,

Mers pe rău prundiș, pe-un acoperiș,

Inimă în cufăr,

Când eu stau și sufăr,

În hău, cer de stele,

Visurile mele,

La rău, nori de vise,

Edenuri promise,

La sâni, meri copți,

Pepenași răscopți,

Coapse de prescură,

Vin din ape reci,

Pe cărări poteci,

Ape, râuri mii

Și stele făclii,

Sori și albatroși,

Fete, feți frumoși,

Fiu de salt mortal,

Miorița-n dar,

Lacul cel molatic cu foc de jăratec,

La mândra-n privire,

Dor de regăsire,

La mândra-n mijloc,

De nesaț și foc,

La mândra în pas,

Câine de pripas,

La mândra în umblet,

Dor din stele-n cuget,

La mândra în ritm,

Dor de bioritm,

La mândra în coapsă,

Dor de brazdă-ntoarsă,

La mândra în coamă,

Dor de noaptea mamă,

La mândra pe chip, dorul necioplit,

La mândra pe sfârc, dor de bob năut,

La mândra-n strânsoare, mă doare o mare,

La mândra-n făptură,

Cuminecătură,

Dor de cer și stele,

Visurile mele,

Dor de lună plină,

De-un chip de copilă,

Dor de soare drag,

De copil pribeag,

De-un nou început,

Ca de un sărut,

De șes, munte, soare, de marea cea mare,

De-un nou univers,

Ca de-un prunc ales,

Care să ne scoată sufletul din baltă,

Chipul din mocirlă, dorul făr’ de vină,

Din apele reci, de lângă poteci,

Dor făr’ de-nceput, dorul neștiut,

Fără de sfârşit, ce n-a mai venit,

Când lumea mi-e mamă,

Iar cerul mi-e tată,

Dar, nori cumulus… cumulus, nimbus,

Și soare de humus,

… plâns de nod în gât,

… mult m-au înecat,

Și n-am mai aflat,

Ocean de iubire,

Timp de regăsire,

Când poți să alegi,

şi să culegi…?!


VIII. DRUMURI ÎN CARANTINĂ

Undeva în comunism

Undeva între cer și pământ,

Într-un copac din fier și beton armat

Stau răstignit pe un fier ca într-un pat,

Undeva atârnând între cer și pământ,

Aşteptând aripi de bloc restaurant,

Printre sticle, fier și beton armat,

Printre romburi și cuburi și strigăt de nimb,

Dor de perfecțiune printre

Ziduri de crom, de fier, de sticlă și chin,

Undeva între cer și pământ,

Mimez cu prea multe gesturi, capricii un timp mărginit,

Undeva, acolo între cer și pământ,

Biserica-n schele este demitizată,

Undeva, departe ȋntre cer și pământ,

Se mimează-n continuu dorul de frate, de mamă, de soră, și tată…

Mașina timpului

Cu voluptate conduc mașina timpului,

Alături, o muză… o fată felină, o făptură divină,

Se-ntinde lascivă pe banchetă, torcând, insinuând ori provocând,

Întreb -,,Ești frigidă?

Îmi raspunde că nu, dar că ea crede c-aș putea să o fac să se simtă-mplinită,

-Și tu crezi că eu aș putea să fiu fericit?

- Ai putea, îmi răspunse-n doi peri.

- Cum așa?

-Uite, așa, ai avea și tu o piesă bună la dosar.

- Da, o piesă care mi-ar mai salva câte ceva din anii mei de singurătate.

- Și totuși, mai bine cred că aș mai sta așa…

- De ce, nu crezi că ai avea nevoie de brațele unui titan atunci când plouă, ninge, tună sau fulgeră… în sufletul maidan…?!

- Probabil… bărbații nici nu stiu… ei uită că femeia este de fapt o floare, ocrotită de soare…

În așteptarea

În amintirea așteptării muzei

Și-a anilor nostalgici de primăvară, iarnă, vară sau de toamnă,

Noi nu mai vrem poeme cu chip intelectual,

Ca, mai apoi, realismul memoriei să rețină esențialul împleticit în barba încâlcită a bunicului,

Ninsă de amintiri… albă și memorabilă ca și-o mantie-a timpului…

În zadar…

În zadar, vremea cireșilor a trecut…

Și viață noastră, încet și-ușor… s-a scurs…

O evadare dintr-un univers incandescent,

Pe care continui întruna să nu îl înțelegi, să nu îl ierți…

Nu ramâneți la bal (carantină)

Nu rămâneți la bal?

-Noi, nu, suntem prea înțelepți și parcă prea bătrâni…

Îl vom privi nostalgic la TV dintr-un pat de spital…


Dialog

-Ai avut multe necazuri care se trag din nebunia mea de-atunci?

-Nu.

- Dar tu n-ai suferit?

- Rănile s-au închis… Cât timp mai sângerau, mai speram, acum s-au cicatrizat, m-am vindecat…

- Sau poate, doar te-ai abrutizat… Te rog, iartă-mă, da, iartă-mă din mila copilului din tine ce-l port acum în mine… Atunci, eram un lut…

Am cearcăne?

-Am cearcăne? fin îmi șoptește ea…

-Nu, ai doar circumvoluțiuni din amintire vie.

Astă seară însă, vreau doar să ne bucuram, să dansăm și să bem… Apoi să-mi dai un ac și-o ață sau o curea, ceva.

Să ȋți brodez un tablou, un plasture… așa cam cât un nasture, din dor și drag de inimioara ta…

Da, cam cât un nasture din amintire vie prins de-o ață/curea… cam cât să-mi lege amintirile într-o floare de stea…

-Și cât o vei purta?

-Cam până la prima răspântie cu statui din oameni de pluș sau mucava… Acolo unde, pași-mi voi pierde, pe-o uliță… cândva…

Unde e romantismul de-altădată?

În zumzet de chitară,

În vibrații de biți,

Într-o lume nebună,

Și-ncerci să înveți să practici zborul/ înot spre-o insulă pustie,

Spre care ȋți faci privirea luntre sau punte peste mări, peste ţări, peste zări,

Spre care te zbați,…

Să răzbați…?!

În dăngănit de clopot…

În dăngănit de clopot ,,Bing Bang” ca de mort… se stinge o viață, în timp ce, o iubire se naște din fire de aur și lumină ca mierea și firele de tort…

La dans

Prin logica simplă a fiecărei mișcări,

Surprind libertatea și surâsul din flori,

Din poezia gestului frust, simplu și firesc,

Admir omenia în fiece gest…

Atunci când sau femeii

Atunci când se stingea de pavăză, am îmbrăcat-o într-o rochie cenușie și o pereche de ochelari fumurii… și-apoi, ca să o compromit, am îmbrăcat-o într-o rochie din ape străvezii. Şi am pornit cu ea prin lume… era… ca o lebădă neagră și ca un ultim dans, ca o frumoasă elegie… ca un etern balans… dar nimeni nu știa că doamna poezie e acea făptură vie, născută din suspans…

Am așteptat…

Am așteptat o viață-ntreagă pe un peron din gară sfântul tren,

Dar cel mai des o poezie-n șoapte să-mi poarte al meu suflet într-o călătorie, în praf de amintire minată de-un îndemn…

Călcați…

Călcați parcă de șenilele tancului sovietic…

Destine rotate și uitate pe un peron din gară,

Am uitat se pare că asemenea unui chirurg, un scriitor sau un artist nu face disecție nicicând pe ființă dragă, ci pe un destin ce mult prea dur se-arată…

Adevărul sau despre cuplul primordial

Dacă ar trebui să treci prin clipe grele,

Aș face chiar orice să te ajut,

Aș trece și prin foc, dacă mi-ai cere,

Ți-aș fi îndemn, pavăză și scut…

Am atâția ani…

El: - Am atâţia ani… atâţia cât se pot număra dublu…

Ea: - Dar asta nu-i nimic… voi alerga atunci doar ca să te ajung… când, doar în șoapta serii, vom admira amurgul…

El: - Vezi tu, eu nu-ți pot dărui decât cuvântul, gândul, că-n viață te imita… mereu altcineva… iar eu… crepuscul…

Poetului

Trăiesc în viitor c-o nostalgie

De-a pururi spre trecut…

Un exemplar nefericit…

Un fir de iarba din rotunjimi de brazdă,

Mereu bătut de vânt…

Ești atât de… sau rugăciune

Ești atât de neputincios să îmi faci rău,

Cam cât ai fi fost în trecut să mă aperi,

Sunt un adult în vreme ce tu,

Începi ca să te clatini…

Trecutul

Trecutul, în general, nu mai poate anunța decât ceață și brumă… sau, dacă este valorizat, nu poate fi decât o toamnă frumoasă toarsă doar din fire de aur în clepsidre de rouă… din vorbe de duh…și, posibil, din lumea cea veche… și nouă…

Carantină

Univers de plastic ori de gumilastic, de sticlă-ferestre și de mucava…

Dorul de câmpie ori de ființă vie, de flori și de stele, de munți și liane, de mare și soare… dor de muica mea…

Descântec românesc

Fandosite, mangosite,

Oare nu știți, mătăluță, că fiecare-i pentru sine mare croitor de pâne?!

Câte claie-n paie,

Ghebe pentru 8 pitici,

Corcodele pentru babe,

Babe dalbe, poame acre,

Stafidite și sfințite,

Hai să vă mișcați că-i joi,

Și să vă gătiți oleacă,

Pentru ziua de apoi,

Uite, un cârlan ca mine,

A-nceput de-amu să scrie,

Că nu-i fum fără de foc și nici foc fără de fum,

Toate-s gânduri trecătoare,

De bădie amăgitoare,

De bădia lui Botgros,

-Doamne, cât îs de fălos,

Mândru ca un chiparos,

De-adun ciorile după mine,

Și-s de râsul curcilor,

Pân' la cuibul cucilor,

Și am nasul de copoi,

Pân' la ziua de apoi,

Iar când pufăi din tabac,

Dintr-o pipă de la huși,

Privesc fumul cum se duce,

Pân' la hotar, la ruși…

Când scrijelesc pe tăbliță

Versurile nu ştiu cui,

Eu m-alint într-o doară,

Pehlivan, cum altul nu-i,

Apoi iaca, bunăoară că sărac, că până-acum

Eu n-am mai fost niciodată,

Iar mereu ca până-acu,

Dar din ceruri printre nouri,

Poarte dalbe se deschid.

Și la oala cu sarmale și cu hrişcă, mă închin,

Și amu, cu gura plină, pân' la gât sunt ghiftuit

Și dacă-s cu burta plină,

Doamne, tare-s ostenit,

Că de când umblu prin lume,

Mă preumblu ca trăsnit,

Și, de gânduri hămesit,

Spun doar snoave și minciuni

Pentru proști și păcălici,

Dacă vreți să știți mai multe,

Ascultați de-amu aici:

-Mă-ntind în futelniță,

Din acea gumelniță

În cea laviță cu lâna plăviță,

Și de-acolo în hamac,

Toată ziua stau și zac/tac,

Și de nu voi putea merge,

Voi să nu vă necăjiți,

C-am umplut un car de mâțe

Și le-am dat la potcovit,

Căci vorba bețivului, cel din capul târgului

”Na-ți-o bună că ți-am frânt-o”

Și de-o fi și-o fi să mor,

Să mă tragă-un car de mâțe,

Din casă, până-n pridvor,

Vizitiu, un răspopit,

Să mă preumble aievea pân' pe lumea cealaltă, pân' pe lumea cea dalbă, iar eu, câne obosit,

Oi veni să bat la poartă,

C-o oca la asfințit…

Na-ți-o bună că ți-am dres-o

Coșcogeamite golan,

Deschide, sfinte, fereastra să văd dacă iese fum,

Din geamlâc până la drum,

Să simt traiul pe vătrai

Cu sau fără de mălai,

Săracan de mine, Doamne,

Să n-ai parte,

Zău, iți spun,

De femeia cu idei, să iţeşti, să sari în lături,

Să apuci un retevei,

Că decât frecat la icre și lucrat pe la rinichi,

Mai bine cu binișorul, încet să vă luați, cuminți,

Iar de lume… glume bune,

De vorbiți, mă fer în lături,

Dănțuiți precum vă vine,

Nu vă șuier, nici v-aplaud…

Ci, încet din bojdeucă,

M-ați purta ușor pe valuri,

Iar corabia din flamuri,

Vie-n viață-o simfonie

A dorului dintre oameni,

Căci nu degeaba vii și nici te duci,

Ci suntem precum vioara care cântă dor de frați,

Nu crâcni și nu ai teamă,

Că nu-i mult până în port,

Și în port o facem lată,

Peste lată-mbujorată,

Peste-mbujorata limpezeală,

Iară peste limpezeală,

Cerul cel de primăvară,

Bolta rece-a gâtului,

Zaibărul haiducului.

Și apoi un somn popesc,

Dup-un hârb de mămăligă,

Servit din ceaun domnesc…

Stropit cu vin haiducesc…

Doamne… drept să-ți spun, eu știu,

Am văzut că asta lume fără tine e pustie,

Apa mării, gura lumii,

Numai tu știi s-o oprești,

Ce din cerurile-nalte, blagoslovești sau pălești,

Dar mereu să luăm aminte la chestii/lucruri duhovnicești…

Căci iaca, am fost și noi câte un bulz cu ochi, fiecare, câte o bucată de humă însuflețită de povești, care, nici săraci ca acum și de când suntem săraci, cu duhul adormit, până în împărăția cerurilor și în largul mărilor, până la pierzania zărilor în mijlocul zorilor, de la facerea timpurilor, până la desfacerea gândurilor și până la sfârșitul veacurilor, nu am fost niciodată… măi, Doamne… măi,Tată… măi…

Omul sau despre silogism

Orice om are ceva sublim…

Sublimul în sine are divinitate…

Divinul ȋn sine este eternitate…

Deci orice om este-o eternitate…


IX. BEST OF

It's so easy

It's so easy to kill a poet,

In fact you could only reach the heart with a flower,

When lightly beaten by a bloody thorn, it will mourn her poetry in the snow.

It is so easy to kill a poet; with a word venom, with a thorn, even like a flower,

As on a leaf you want to crush under a step, will forever cry chlorophyll,… a big…

It's so easy to kill a poet like a tear-longing,

It's so easy to kill a poet / rainbow.

And… if you kill him, the magic… disappears…

Specific human

From the experience of the passage of time

We build the perspective of the mioritic space,

Wearing in Thought with Humor, The Wonder of the World…


To the poet

Wandering and cold marble eyes, ice steps… soul of water… Wave after wave, through the surrounding waters the sea hides unspoken whispers from somewhere, Somewhere

… at the north pole… or in ice laps… God cry from the whispers of the wave… our story…

Exercise of imagination or Nameless girlfriend

You are so beautiful, like a poem of unwritten love… I remember how delicate you were in high school… You were standing there, somewhere behind me and I was still wondering in one of the charm of your purple clothes, of the rose of your supplies, of your cyclam sweater, of your delicate porcelain wrists, beautifully chiselled like those of Venus from Milo,… of your gestures, generous, large, almost angelic, gestures that seem as if by their magic charm of elegance and distinction of your statuesque presence, but, paradoxically, soft and warm like a love poem, while, your gaze girl, your gaze like a cuddle shivering with longing, I was completely lost in the unseen mystery and had… but that is, in the secret of your wife,… and not now I know if your gaze or your beloved mouth, yes, your mouth, like the flaming wings of the angel, or it may whisper you like the waves of the sea, or simply (maybe), the secret whisper of your robes of a blue sky Absolutely, the dresses loosened as if from the breeze of summer evenings, through whose creases and veils, I was tightening your skinny ankle and your waist suits, or maybe your impeccable importance, almost statuary, well,… all in one place, and, especially the words spoken by you in the mysterious nights with the full moon, recreating as if the entire universe, purely through words of light and moments of longing for unspoken but lived, neglected, just whispered… and especially felt… by what you are for me, the poetry of the time sifted from the dew of the morning and the sky of the unfulfilled dream… I still remember now your face as sun-drenched as a grape carved in the hot days of summer, your mouth with your lips brushed like a cracked peach, your skin fine and delicate like an orange at Christmas table… Many years dear, wherever you are, in heaven, on earth, in another city-universe, in the cosmos, or maybe… just in my heart, and at I'm thinking… Happy birthday, I say beloved oh and, do not forget… just as I have not forgotten you, I have protected and purified yourself as being,… my heart… -)

Passion dusk

When the sky bursts out of new blood stains,

We give up the sacrifice anytime and anywhere…

The sea

When the wave warms the rock,

With his blue sky,

And the roundness of the moon

She is his mistress,

I miss the endless look of blue,

I miss the soft blue,

Like a master horse,

I miss the Unforgettable idea of the beginning,

It's like he had, I wasn't even born,

Measured by gentle gesture,

From the starry sky, what tells a story,

Now, tomorrow again,

I miss a crucifixion as never seen before,

End his beginning,

Hugging his shield.

I'm

I'm a crazy thirsty, though, the fountain near me,

I am a sturdy, although, bone-shattering,

I crucify myself on the love tree,

Through the Star Tree I feel like a saint,

Even though I'm young,

The dead man called me like he had,

Even though I'm young,

Dead man, call me from the grave,

Whether I'm alive or dead, I don't know,

I'm the snowflake,

Like the snowflake flying its longing,

When the flame becomes the flight and the flight of snow flake,

With the man, my story was written…

It's like when the flake flies at my word,

Whether it's lightning or flight, I don't know, but in eternity,

I am the lighter of light, then snow and Ghent…

When I don't know what he's calling me,

But I wouldn't want to die,

When I do not know how he calls me, I sing the word miss…

Bad words or about the Big Bang

The unfamiliar words that separate the delta from the hot beach, unite people, destinies

joined by words not spoken on the deserted streets with poplars, palm trees and bananas, when for us the New Year and the New Year begin now, in long moments of ecstasy and admiration regarding the age. of contemplation… when we realize that the plays, or the exhibitions and the openings or the journeys in this crazy world, all, but absolutely all, are made to gather us, recreating the joy of the universe of crumbles together…

Summer

I will close the summer of longing for you, in a snail shell,

And listen to her in the winter nights,

Shortening the path of the deer horn…

Poems of despair

I am a Romantic obsolete,

I feel empty, my words unspoken,

They are thrown under the press,

When we can still play with patience,

Until morning, the dawn and / or the rain caught us?

honey

Dude you don't mind,

Don't fret me with a book's carvings,

I decide to sow hell,

You better shoot me, and you catch dead…

And then, with a glass of wine, he drops her a guitar,

You will sing me a sweet sweet song, like to sweeten a wound…


Christmas

It smells like apples and oranges in the house,

She has cinnamon bark,

I would like to dismiss you again, baby

Your kiss on the hearth, Like bread it is clean.

You were beautiful…

You were beautiful with a baby smile,

With the small breast of ripe cherries,

And look, easily, in the summer days,

I painted you a nude

On the apple on the neck…

You caught me…

You got my fingers in the door

And you put my heart in who,

Keep them from being a doll,

I love you how other is not…


Today, I opened…

Today I opened Pandora's Box,

And there, the Cinderella condor was a silver belt,

I said, - You have opened a boy for me, Cenusareasa dances the waltz of her life…

She is not here…

Occasionally

From time to time I sip hulpav, a cup of wine or coffee,

And I see in the steam of pleasure…

A first summer of love, your…

Smell

It smells like cherry blossom,

And your hair is in acacia branches,

When your blue eyes fall,

I close your smile too sweet, mysterious…


To Cherry

With cherries on the ears,

You were born in the cherry tree,

But without me dear,

Be honest boyfriend,

Missing a "So"…?!

With a wire…

Like a strand of dust flying in the wind,

When the sole of my foot hurts,

Honey, I missed you,

And I will not reach you, in the passing moment.

When I was driving on deer street,

While my sad face was smiling like it was in the snow,

And I was singing in the unicorn's horn,

Miss you as a holiday…

You're my darling

You're my darling, you know,

But they all look like each other,

And when you spend the night on the carpet, I'll paint you on your back,

I ask for stars… and if he wants, a stranger would like, to draw you, to fly among the stars,

To ease your longing for me,

As a Luceafar star, maybe, or, maybe,… of an opinion.

In the evening…

In the evening, I would strip you of customs, prejudices of frustrations and towels,

In the evening, I would strip you of myself, me of you, each of us on each side, Evening, we would be two luminaries who would love in the twilight, and in the twilight they would contemplate the infinity of their eyes,… with my eyes… just like 2 angels who lived and… maybe I still live… in a book… or maybe, among the stars…

And if you are

And if you are so little,

I would hide you in a book,

And I'd whip you in the middle of the night,

Don't be afraid, I'm close…


Put me

Put a drop of your blue eye on me

Your look, baby,

I ride a master horse…

And you have

You were a blue-haired,

With your eyes from the stars, star,

But much too cold later,

When the stalactites between us…

My sadness broke in tears,

And then the cold of the night is…

When everything is desert,

Was it ever a story?!

… or is all a lie…?!

Center

Perfect curves,

Middle of girls,

Hidden roundabouts,

Unprepared thoughts,

Perfect rounds,

Hot smile of girls,

Sloth cats,

Nights-love.

The art

The rust of the scars on the crucible,

Ami is talking now about the art of forgiveness.

Welcoming, blind, or slightly shy,

A life given to each other in exchange…

Daily diet

5 cups of green tea in which silver ion peaks, For the body, for the soul, Health-Granit.

Your eyes

Waves at sea

Breaking the Mind

In the eye of ice.


Big

Sea zephyr

Blue tear in the sky

Albatrosses of Pain.

The Soul Gate

The cat's eye,

Swarm body,

Violin thigh,

Smile of spring,

Look at the water lily,

Hands of treachery,

Dream fingers,

Zefire promised,

Walking on the river / pebble, on a roof,

Heart in the chest,

When I sleep,

In this heaven of stars,

My dreams,

… bad, dream clouds,

Eden promised,

In breasts, baked apples,

Water-melted melon,

Thighs of neglect,

They come from cold waters,

On the paths,

Waters, rivers, thousands,

And easy stars,

Sisters and albatrosses,

Beautiful girls / girls,

Son of mortal leap,

But in Miorita,

The mild lake with a jar of fire,

With pride,

Missing to find,

Pride in the middle,

Unfathomable and fiery,

I miss the stars in your mind,

The laziness in rhythm,

Longing for biorhythm,

Sloth laziness,

Painful fatigue,

The laziness in tail,

I miss my mother at night,

Pride on the face, the longing,

Pride on the nipple, miss the naughty bob,

Pride in tight, it hurts a lot,

To be proud of the fact,

communion,

I miss heaven and stars, my dreams,

Longing for the full moon,

From a child's face,

Miss sun dear,

As a private child,

From a new beginning,

Like a kiss,

Sun, mountain, sun, big sea,

From a new universe,

As a chosen baby,

Which will take us, the soul out of the pond,

The face of the mud, the longing lighthouse of guilt, From the cold waters, near the paths,

I miss the lighthouse from the beginning, the longing for the unknown,

Without end, what has never happened,

When the world is my mother,

And heaven is my father,

But cumulus clouds, cumulus nimbus,

And humus sun,

… plot of knot in the neck,

… They drowned me a lot,

And I never found out,

Ocean of love,

Recovery time,

When can you choose, collecting dreams…?

The time machine

I voluptuously drive the time machine,

Next to it, a muse… a girl / cat, a divine creature,

She lies lasciviously on the bench, twisting, insinuating or provoking, I ask her- “Are you cold?

She says No, but she thinks I could make her feel fulfilled.

-And you think I could be happy?

-You could, he replied.

- How so?

-Look, like that, you would have a good piece in the file.

Yes, a song that would save me some of my lonely years,

And yet I'd better stay like that…

Why, don't you think you would need the arms of a titan, when it rains, snows, thunders or lightens… in the soul of the square?!

Probably,… men don't even know,… they forget, that the woman is actually a flower, protected by the sun…

Pending…

In memory of the museum's wait,

And the nostalgic years of spring, winter, summer or autumn, We no longer want poems with intellectual chic,

That, later, the realism of the memory, to retain the essential tangled in the tangled beard of the grandfather,

Snow of memories,… white and memorable as a mantle of time…

In vain…

In vain, the time of cherries is over.

And our life, slowly, and easily… has passed

An escape from an incandescent universe,

Which you continue in one not to understand, not to forgive…

Don't Stay at the Prom (Quarantine)

Don't you stay at the Prom?

We, no, we are too wise and too old.

We will watch it nostalgically on TV from a hospital bed…

Dialogue

- Have you had many troubles that stem from my madness since then?

- No

- But you didn't suffer?

The wounds closed… As long as they were bleeding, I hoped, now they have healed, I healed

Or maybe, you just got drunk… Please forgive me, yes, forgive me out of pity, the child in you that I carry now in me… Then I was a clay…

Do I have dark circles?

- Do I have dark circles? She whispers to me.

- No, you only have convolutions from the living memory,

But tonight, I just want to enjoy, dance, and drink

Then give me a needle and a thread, or a belt, something,

To embroider you, a painting, a patch… like a button, out of longing and love for your heart…

Yes, about as much as a living memory button attached to a thread / belt… about as much as tying my memories - in a star flower…

- And how long will you wear it?

- About the first spread with statues of plush people or carrots… There, where, steps I will lose, on an alley… someday…

Where is the past romance?

In the hum of the guitar,

In bit vibrations,

In the crazy world,

And you try to learn to fly / swim to a desert island,

To which you look at the boat or the bridge over the seas, over the countries, over the lands,

What are you struggling with,

To fight…?!

In the ringing of the bell…

In the ringing of the bell "Bing Bang" as dead… a life is extinguished, while a love is born of golden threads and light, like honey and cake threads…


To dance

By the simple logic of each movement,

I catch the freedom and the smile from the flowers,

From the poetry of the frustrated gesture, simple and natural,

I admire humanity in every gesture…

The evolution of the mask without a smile… or about JOKER

We admired the gravity of the depths of the intimate soul, We don't have a compromised smile,

That's why, wounded, I went back to the prime of color,

The generosity of ephemeral moments has not reached us,

We lived in the age of wide jumping gestures

The wounded clown… crawling on the rocks… the bullet fired by a hapciupalit…

When… with one arm outstretched to the sky, the clown went out…

And,… so that we don't become our own statue…

I got off the pedestal, and I started slowly / well towards the house…


When… or Women

When she was dying, I dressed her in a gray dress and a pair of smoky glasses… and then, to compromise her, I dressed her in a dress made of warm water and started with her through world… was… like a black swan, and like a last dance, like a beautiful elegy… like an eternal balance… but no one knew, like Mrs. Poetry, that Living Being, born of Suspense…

His truth about the Primordial Couple

If you have to go through hard times,

I would do anything to help you,

I would go through the fire if you asked me,

I would urge you, and the shield and the shield…

I'm so old…

He: - I am so old… as many, can be counted double…

She: - But that's nothing… I'll run then just to get you… when, only in the whisper of the evening we will admire the twilight…

He: - You see, I can only give you the word, the thought, because life imitates you… always someone else… and I,… twilight…

Poet

I live in the future with nostalgia

Forever to the past.

An unhappy copy…

A blade of grass from the roundness of the furrow,

Always beat by the wind…

You are so… or prayer

You're so powerless to hurt me,

About how long you would have been to defend me in the past,

I'm an adult while you,

You start to shake…

Past

The past, in general, can only announce the fog and the frost… or, if it is valued, it can only be a beautiful autumn spun only from golden threads in dew hourglasses… from words of spirit si, and, possibly from the world that old… and new…

Quarantine…

Universe of plastic, gumelastic, glass-windows and cardboard…

The longing for the plain, for the living being, for the flowers and the stars, for the mountains and the spiers, for the sea and the sun… I miss my momma.

The man or about syllogism

Every Man has something sublime…

The sublime in itself has Divinity…

The divine in itself is Eternity…

So every man is an infinity…