2020.07.14: „Ușîșlarîmdan-Din zborurile mele” de Cidem Narcis Brăslașu

Cuvântul autoarei

Poezie e o lume universală

Mulţi scriitori îşi prezintă

Scrierile în reviste naţionale

Chiar şi în scrieri internaţionale.

Scrierile mele reflectă

Iubirea de oameni şi de locuri dragi

Speranţe, entuziasm cu care

Am înţeles mesajul poezie care nu moare.

Poezia mi-a creat întotdeauna o stare emoţională imensă, mai ales de bucurie, optimism, frumuseţe armonioasă.

Din păcate, cursul vieţii mele este învolburat, spre neliniştea sfârşitului ca un cântec de lebădă… nu mai e TATA…

Din această lume a plecat tata spre infinit

Un dor adânc îmi spune să scriu NECONTENIT

Ştiu prea bine că destinul nu se negociază

Dar mă întreb şi îi întreb pe fidelii mei cititori:

CUM VA FI VIAŢA MEA?

Cidem, martie 2020

Argumentum

Viaţa este sursa identităţii, identitatea este o sursă de viaţă, este frumuseţea vieţii.

Nuredin Ibram

Cidem Narcis Brăslaşu, perla poetică a comunităţii tătare din România, este autoarea a 26 de volume, dintre care cinci în limba tătară: „Kuwnaksîz balalîk” (2002) -„Copilărie lipsită de bucurie”; “Sízlerge selam” (2009) - „Pace vouă”; „Sîr saklagan sózler” (2011) - „Cuvinte ce ascund secrete”; „Anam” (2014) - „Mama”; „Mením ruhîm konîşa” (2015) - „Sufletul meu vorbește”. Celelalte volume sunt într-o limbă română asimilată cu har şi sensibilitate, o limbă simplă şi sugestivă. Cidem ne-a oferit totodată volumul de „Povestiri autobiografice” (2011), o colecție de autor: „Din suflet pentru suflete” (2011, 2012), două ediţii în tătară, română şi engleză, dar şi rafinatul eseu de gânduri existenţiale şi culturologice „În complicitate cu viaţa” (2012).

Temele de bază ale creaţiei lirice ale lui Cidem sunt: iubirea, dragostea („suygí”, „sewda”); nostalgia, dorul („hasretlík”); suferinţa („eziyet”); singurătatea („yañgîzlîk”); visul şi speranţa („tíş”, „umut”); credinţa în Alah („Alla`ga inanîş”); destinul („kader”). Ele conturează, cristalizează un univers poetic particular, aş zice singular, unde predomină atât adresarea directă, sinceră, caldă cât şi metaforele poetice („meğaz”).

Pentru poetă, în ciuda adversităţilor bio-fiziologice ale diagnosticului medical aspru, de diplegie spastică şi handicap neuromotor sever, sensul vieţii este viaţa însăşi. Chiar dacă viaţa ei nu are sensul clasic, tradiţional, de soţie, mamă, familie cu copii, poeta creează, imaginează, îşi legitimează o viaţă aparte, proprie, o viaţă populată de speranţă, scăldată de valorile de frumos, de bine şi de adevăr.

Dacă, aşa cum spune poetul – filozof Lucian Blaga, ipostaza fundamentală a copilului este jocul, joaca, cea a tânărului este dragostea şi iubirea, cea a omului matur şi vârstnic este înţelepciunea gândului şi a conduitei, rezultă că, în cazul concret al tinerei Cidem Narcis Brăslaşu, avem o ardere a etapelor clasice ale vieţii, o trecere cu viteza luminii, la maturitate şi înţelepciune fără consumarea psihofizică, fiziologică a precedentelor etape.

Prin arta poetică, Cidem îşi recompune etape arse ale existenţei ei şi, sprijinită de oameni de suflet precum mentorul ei spiritual, distinsa profesor şi om de cultură Aura Văceanu, care a descoperit-o, după ce ea intrase deja în lumea poeziei, a sprijinit-o, i-a trasat un orizont şi un destin literar, şi de mama ei – admirabilă, devotată până la sacrificiu, dar şi delicată, feminină, doamnă Umiran, îşi caută sensul vieţii.

Poeta Cidem, „doctor în psihologia umană”, ne face părtaşi la existenţa ei personală dureroasă, dramatică, dar şi acest lucru poate şoca – universul ei imaginar este populat de flori, de iarbă şi de pomi, de lună şi de stele, de soare, de toamna plină de rod şi de culoare, de primăvara mereu cea verde, de vara vacanţelor şi destinderii, dar mai ales de credinţa în Allah, Cel cu 99 de nume sublime, prea frumoase, din credinţa islamică.

Firesc, găsim în versurile poetei, accente de nostalgie, de dor, de durere şi de pesimism, de singurătate, de chinurile conştiinţei, pentru o viaţă din scaun cu rotile, o „Viaţă văzută din fotoliu” (2007). Dar nota fundamentală a poeticii lui Cidem este iubirea. Iubirea faţă de locul natal (Medgidia), de patria străbună (Crimeea), iubirea de „România mea” (poezia „Romanyam”, p.60, vol. „Mením ruhîm konîşa”), iubirea de tătari şi de oameni, în genere.

Mai ales iubirea de mamă, de propria mamă, de exemplul, dăruirea şi devotamentul ei sunt exprimate prin metafore poetice, prin versuri pline de eleganţă şi sensibile, sensibilizatoare într-un lung şir de poezii, din care amintesc, aici, succint: „Mama” (,,Nenem”); „Din nou mama” (,,Gene nenem”); „Mama îmi este pildă” (,,Nenem maga órnek”); „Mama – ocean de iubire” („Nenem – súygî deriyasî”); „Mama este tot ce am mai de preţ” („Nenem, kîymetlí barlîgîm”); „Nu mă despărţiţi de mama” („Ayîrmañíz nenemden”); „Nu plânge, mamă” („Anay, ğîlama”) şi multe altele.

Această temă a iubirii de mamă este prezentă în toate celelalte volume apărute. Volumele „Anam” („Mama” – 2014) şi „Sîr saklagan sózler” (,,Cuvinte ce ascund secrete” - 2011) sunt dedicate din inimă şi dăruite – cum mărturiseşte poeta – mamei sale şi tuturor mamelor care s-au sacrificat şi se sacrifică pentru copiii lor. Poeziile, unele adevărate poeme se adresează acelor mame, adevărate centre, axe şi/ sau cordoane ombilicale de iubire şi de dragoste, de dăruire şi de devotament. Iar doamna Umiran, mama poetei, în viaţa reală dascăl, ca orice mamă, i-a fost mereu aproape ca „o zi însorită, drăgăstoasă”, în toate momentele ei existenţiale, a educat-o, a învăţat-o ce este omenia, respectul şi drumul drept, i-a cultivat speranţa. Este ea, doamna Umiran, o mamă pricepută („bolîmlî”), domoală („talgîn”), fără pereche („eşsíz nenem”) este inima şi valoarea ei („ğan ğúrek hem kîymetlím”), este şi a fost „învăţător şef” („bașúyretmen”). În folclorul tătar, o mamă este „ieşită din rai” şi este „jumătate din bogăţia suflească a odorului ei”.

O constantă tematică a liricii prinţesei poezie de expresie tătară, Cidem şi spunerile ei măiestrite sunt dedicate patriei, obârşiei comune a tătarilor dobrogeni, Crimeea - „Ana Vatan”, „Yeşíl Ada” („Insula Verde”), ca şi României patria – ţara care de peste secole este şi a fost o gazdă ospitalieră pentru strămoşii noştri tătari.

Poeziile numite simplu, dar din inimă „România mea” (Romaniyam”), „Crimeea” („Kîrîm”), „Către Crimeea” („Kîrîm`ga”), „România - ţara mea” (,,Memleketím Romaniya”), „Patria mea” („Vatan”), din volumele: Sîr saklagan sózler” „Cuvinte ce ascund secrete” – 2011, p. 47; „Mením, ruhîm, konîşa’’ – 2015, pp. 29, 60 şi 71; „Sízlerge selam” - 2009, p.49; „Kuwnaksíz balalîk” - 2002, p. 49 ş.a.) evocă o Crimee cu pământ roditor şi oameni mândri şi puternici, „Rai şi floare albastră”, o Crimee „iubire din inimile noastre”, „motivaţia vieţii noastre”, „moştenirea strămoşilor noştri” ce a cunoscut glorie, dar şi „istorie frământată”, timpuri amare. Iar ziua de 13 decembrie, „Ziua tătarilor din România”, legiferată de Parlamentul României ca zi naţională pentru noi tătarii din România, este un moment de suflet, de solidaritate şi frăţietate, de comemorare a înaintaşilor, de recreere şi relaxare, sărbătorită cu mic cu mare prin acţiuni culturale, jocuri şi dansuri tradiţionale, poezie şi literatură, bucate alese din gastronomia tătară (,,13 Decembrie” – 13 Aralîk – volumul „Sízlerge selam”, p. 5) şi multă încredere şi speranţă într-un viitor mai bun.

Cu sinceritate, claritate, cu talent şi sensibilitate, Cidem vorbeşte despre trupul ei bolnav, despre suferinţă fizică, despre indiferenţa unor semeni, despre păcat, despre moarte şi destin. Poezii precum „Ğañgîzlîk” (,,Singurătate”), „Korkaman” („,Mi-e frică”), „Peşmanlîman” (,,Regret”), „Anay, ğîlama” („Mamă, nu plânge”), „Azrail” („Îngerul morţii”) şi multe altele, sunt mărturii ale unui suflet torsionat, neliniştit, cu gânduri negre. Cidem însă nu-şi pierde speranţa, crede în omenie, în sprijin şi solidaritate, caută alinare, caută un mic salut, o atenţie, caută prietenie, cere iertare Mântuitorului (poeziile: „Alinare”, „Prietenilor”, „O dorinţă”, „Muncă şi rugă”, „Doamne”, din volumul „Viaţa mea de ieri de azi, de mâine” - 2019) şi altele.

Poeta fără copilărie, „neliniştită de toate de pe lume” („Poziţia poetului”, p.13), Cidem descrie prin vers „durerea şi lupta ei cu sine” („Glasul poeziei”, p.12). Cidem nu a cunoscut „primăvara vieţii” decât ca pe o „abruptă astenie” („Mi-e dor”, p.15). „Blocată între o yală şi fereastră”, marcată de singurătatea care „foşneşte crud în toate” („Singurătate”, p.17), poeta parcă se scuză, se învinovăţeşte, deşi nu este aşa: „Apropiaţii au devenit străini/ De parcă eu le-aş fi pus”, ni se confesează ea. Căprioară rănită, suferindă, care s-a aciuat lângă mama iubitoare („Căprioara”, p.22), caută, caută, caută prieteni, prietenia şi neuitarea lor: „Un singur om de m-ar ţine minte i-aş mulţumi cu cuvinte alese („Rătăcire”, p.19. Poeziile citate aici sunt din volumul „Viaţa mea de ieri, de azi, de mâine…”, Constanţa, 2019).

Versurile lui Cidem, muzicale, armonice, într-o limbă tătară neaoşă, simplă, curată, vie, nesofisticată sunt grafii colorate sensibil, cu suflet şi lumină ale conceptelor şi valorilor de frumos, de dreptate şi libertate, de adevăr. Ele exprimă emoţie, trăire, implicarea psiho-socială a autoarei. De exemplu, cele 101 poezii ale volumului „Eternul cânt” (2016) din creaţia poetică literară a lui Cidem sunt, prin asociere cu celebrele basme orientale, 101 nopţi de vis, 101 spovedanii autentice, 101 întâmplări şi evenimente, 101 de speranţe și realizări poetice.

Scrinul, Versul, Prietena filă, Poezia sunt pentru Cidem mărturisire, confesiune, izbăvire dar şi leac. Versul, versul-cântec e miraj, înaripare, „leagănul de rime”, vraja „ce din nimic se încheagă” („Versul” p.94 din vol. „Eternul cânt”, 2016), iar dezvrăjirea, devoalarea versului implică, desigur trăire, înţelegere, împlinire.

O împlinire ce este materializată în filă, în „sărmana filă” pe care aştern a gândului comoară („Prietena fila”, p.68), în filă ca „mută mărturie”, martoră a sufletului singur, în durere a autoarei. Fila este şi suportul material al poezie ca stare de spirit, „ca o poezie a sufletului meu” („Din suflet pentru suflete”, 2012, p. 3).

Cidem face poezie şi ne întreabă - din perspectiva creatorului ce este - „Ştiţi ce este poezia?” Da, ne spune tot Cidem: poezia este ochiul care plânge, un ochi „icoană însufleţită a secretelor”; poezia este umărul pe care plânge; este mâna pe care plânge; poezia este talpa care plânge; poezia este ca o taină, ca un mister de gânduri, trăiri, emoţii ce prind contur în prolifica sa creaţie poetică, unde poeziile sunt adevărate „cadre fotografice”, „imagini în mişcare”, artă poetică, cu totul particular, particulizatoare. Poezia este ochiul călcâiului care plânge (poezia „Ochilor”, în vol. „Eternul cânt” - 2016, p. 61). Poezia nu este doar lacrima ochiului „ce spală obrazul”, ci şi „greul şi suferinţa” („Plouă”, p. 67), este „însuşi plânsul”. (idem, p. 84)

Cidem a fost şi a rămas o luptătoare. Ea şi-a înfruntat cu demnitate şi curaj destinul, şi ca un senior al gândului, ne-a adus, ne aduce în zonele rarefiate, sublime, ale iubirii, ale creaţiei, ale credinţei, ochiul câlcâiului care plânge (poezia „Ochilor”, în vol. „Eternul cânt” – 2016, p. 61). Poezia nu este doar lacrima, lacrima ochiului „ce spală obrazul”, ci şi „greul şi suferinţa” („Plouă”, p.67), este „însuşi plânsul” (idem, p.84).

Port-drapelul liricii de expresie tătară a generaţiei sale Cidem („brânduşă”, în traducerea limbii tătare şi turce) are un cult al Cuvântului, un cult al Verbului, este îndrăgostită de Cuvânt, este marcată de verb; stăpâneşte Cuvântul, înstăpâneşte Verbul. Cidem decriptează cu har şi meşteşug condiţia umană cu un verb incitant, expresiv, sensibilizator. Cidem gândeşte în vocale şi consoane, gândeşte prin cuvinte şi verb, exprimă prin VERS trăirile, emoţiile, sentimentele, gândurile intime. Cidem scrie pentru a nu-şi uita şoaptele, visele, nopţile nedormite. Cuvintele sunt elixirul sufletului ei. Cuvintele gingaşe, calde, amare, dulci, înalte „ca plopii” şi înălţătoare vorbesc despre dor, dragoste credinţă. Pentru Cidem, autor de versuri pline de culoare şi atmosferă, de atmosferă inconfundabilă – pioşenia suferinţei şi existenţei ei singulară – limba, limbajul poetic este casa fiinţei ei, este adjuvant al uimirii şi îndoielii ei existenţiale.

Cidem şi-a construit cu muncă, migală și perseverenţă calitatea ei de literat, om de cultură al etniei tătare din România. Poeta are har, are verb, are răbdare şi o încăpăţânare creativă. Cum spuneam, în „Cuvântul înainte” al volumului ei „În complicitate cu viaţa” (2015), Cidem se încadrează perfect în spusele marelui om de cultură, literat de talie mondială Orhan Pamuk, posesor al Premiului Nobel pentru literature din 2006, după care: „Secretul unui scriitor nu stă în inspiraţie, pentru că nu e niciodată limpede unde apare ea şi nici cum. Secretul unui scriitor stă în încăpăţânare şi răbdare”.

Cidem fiinţă cultivată, este precum un burete care absoarbe idei şi cunoştinţe, le transformă în cultură şi conştiinţă. Crezul poetei are la bază receptarea, învăţarea. Ea spune splendid „învăţ”: de la apă „să mă limpezesc”; învăţ din furtuni „la timp să mă opresc”; de la flori „veşnic să înfloresc”; de la oameni: „să iubesc şi să zâmbesc”; de la pământ: „fericire veşnică să doresc”; de la soare: „să strălucesc”. Şi conchide: învăţ de la VIAŢĂ „tot ce e bun, frumos, etern”, învăţ „eu să iubesc (,,Crezul meu”, idem, p.11)

Prietena noastră Cidem ne dă astăzi mult mai mult decât a primit şi primeşte. Ea ne face părtaşi - prin cuvântul poetic ales - la universul propriu existenţial, ne insuflă curaj, încredere speranţă, în antiteză cu starea ei fizico-fiziologică grea, delicată.

Voce pertinentă, distinctă, particulară a liricii tătare feminine din Dobrogea, Cidem Narcis Brăslaşu se înscrie într-o tradiţie a identităţii literare tătare în care regăsim nume precum: Necibe Şukuri (n. 1927), decana de vârstă a poeziei tătare, autoarea volumelor: „Azaplar (1999) – Azaplar este denumirea în limba tătară a satului din zilele noastre Tătaru - şi „Atalarîmîznîñ sesí” (2007) - „Vocea strămoşilor”; Nasipali Raime (1936-2008) cu volumele de poezie: „Uyanîk” (2001)- Treaz; şi „Sevgí” (2004) – „Dragoste”; Şukriye Kerim (n.1942), autoarea volumului „Súygí” (2008); Neriman Ibraim (n.1944) cu volumele: „Ğewez teregí” (2003) – „Nucul”; „Deriyalar deñíz bolganda” (2011) – „Când fluviile se transformă în mare”; volumul „Gúlşen” – o povestire cu iz autobiografic şi volumul de poveşti pentru copii: „Bír zamanda bar eken” („A fost odată ca niciodată”); Belkis Sena Bilal cu volumele: „Kayta kelmez balalîk – menzumeler, șíñlar, estekíler” (2018), („Copilăria nu se mai întoarce – poezii, distihuri strigate, amintiri”) şi „O kúnler de bír kúnler eken” (2019) – „Şi au fost acele zile”.

Cidem nu este doar un nume în prelungirea acestor reprezentante de seamă ale liricii tătare. Prin creaţia sa şi-a nemurit numele. Gândurile şi expresia poetică au devenit un stindard şi un model pentru identitatea lingvistică, literară şi culturală a tătarilor din ţara noastră. Deşi primul volum de versuri în limba maternă „Kuwnaksîz balalîk” (2002) i-a apărut la vârsta de 21 de ani, comoara poetică a lui Cidem – dezvăluită nouă, tuturor – vine cu mult înainte, la vârsta jocului şi a copilăriei.

În încheiere spun, draga noastră Cidem este acea floare minunată a gândirii noastre – LIMBA ŞI PATRIA LITERARĂ TĂTARĂ care înmiresmează locuirea şi viaţa noastră a etnicilor tătari, care aduce culoare, prospeţime, iubire şi credinţă în sufletele noastre. Cidem, tu nu eşti o „Narcisă frântă” (titlul unui alt minunat volum de versuri, din anul 2010), ci un om puternic, sensibil, minunat, cu speranţa neostoită într-o viaţă normală, cu bucurii şi împliniri. „Tík bolîp ğúr!” - Mergi înainte cu fruntea sus!

Prof. univ. dr. Nuredin Ibram

O lecţie de viaţă

Cartea cuprinde 10 poezii în limba tătară selectate de prof.univ. dr. Nuredin Ibram şi 60 în limba română, selectate de Aura Văceanu, din cele peste 25 de volume cu versuri, pe care Cidem le-a publicat în peste 17 ani de creaţie continuă, fie şi în două ediţii, fie chiar două cărţi într-un an. Lucrarea adună sub coperţile ei texte lirice în română, tătară şi engleză (traducătoare: Alexandra Flora Munteanu şi Senia Resul - engl. şi Güner Acmolla, Lila Wilson - limba tătără, şi chiar de mama autoarei). La cele 22 de volume se adaugă 2 de proză autobiografică şi 2 cărticele pentru copii cu ilustraţii deosebite (Fir de iarbă, Filiz Velula; Vasile Nicolau, De-a alfabetul).

Ţin să precizez că nu am urmărit în selecţia poeziilor o tematică anume, ci doar valoarea poeziilor, care exprimă cele mai umane şi profunde sentimente: iubirea faţă de semeni, generozitatea cu care se dăruieşte prin versuri acestora, şi nu în ultimul rând pentru familia ei: fratele dipărut prea devreme, tătăl plecat pentru totdeauna cu doi ani în urmă, şi mama care îi este singurul sprijn. Am căutat să aşez cât de cât în ordinea apariţiei, fiecare dintre cărţile ce alcătuiesc opera poetică a lui Cidem.

Citind această carte, cititorul îşi va da seama de evoluţia poetei şi va aprecia sensibilitatea şi autenticitatea trăirilor sugerate sau exprimate în catren, formă adoptată de Cidem. I se pare, că astfel se poate mai uşor exprima şi mai adevărat. Ea s-a salvat prin poezie, având prieteni şi parteneri de joacă: noaptea, stelele şi luna. M-am axat în selecţie, de asemenea, pe texte dedicate problemelor care o frământă, legate de sănătatea şi de familia ei redusă la mama, tată şi frate. Ea nu vorbeşte despre unchi, mătuşi sau verişoare şi chiar nepoţi, nepoate, după fratele iubit. Orizontul ei este din ce în ce mai sărac. Prieteni i-au rămas foarte puţini, dar ea nu are resentimente. Este generoasă şi înţelege tot ce se petrece în jurul ei.

Cidem poate fi un model pentru toate generaţiile: tineri şi adulţi, în aceeaşi măsură. Rar întâlneşti un om de un astfel de calibru, învingând toate greutăţile, gâsindu-şi salvarea în poezie. Prin versurile dedicate copiilor (De-a alfabetul, Ed. Nelinişti metafizice, 2006; Copilărie fericită, 2013; Anotimpurile copilăriei, Ed. Imperium, 2014) o putem înscrie pe Cidem, alături de regretata poetă şi prozatoare Ana Ruse, care a dedicat câteva volume copilăriei. Poate Cidem a avut-o ca model, şi astfel îşi aduce contribuţia la literatura dobrogeană pentru copii, şi pe cea în limba tătară, cu versuri pătrunzătoare şi pline de sensibilitate.

Aura Văceanu, februarie 2020

Tatarğa (Poezii în limba tătară)

Anam

Bútún odalar sessíz,

Seníñ de góñílíñ moñ bízsíz.

Kollarîm, kanatlarîm yok,

Sensíz, annem, kúneş yok.

Keșeler kózíñe yukî kírmiy,

Ğan ráhátlígíñ heş bílmiy,

Yoknî bar etmege ogîraşkan

Fedakáar, tatlî ana bolgan.

Her fîrsatta „balam” degen,

Keșesín kúndúz etken,

Barîn yogîn sarp etken,

Balasîn istikbalîn túșúngen.

Kayda ketsem, dúniyanî dolaşsam,

Sení bír dakíka unuta-almam,

Men men kelesíñ, yaşaysîñ,

Bútún íşeríme şahit kalasîñ.

Bútún barlîgîm sensíñ, anam,

Soñsîz fedakáarlîgîñ unuta-almam.

Ğașlîgîñnî-barlîgîñnî maga bagîşladîñ,

Ğemaátke koşîlmadîñ, hep men men ogîraştîñ.

Men de şefaatşî bír ewlat bolsam,

Sení akíret azabîndan kurtarsam,

Ğennetníñ tórínde kóre-alsam,

Bolîrman bahtiyar. Helal et, anam!

Anam bír órnek

Mení bír kímse karamasa,

Mením úșún ğanî awurmasa,

Yeter maga şefkatlî nenem,

Kudret, kuwet, súygí o maga yeter.

Ana yúrek, baba terek degen kartlar,

Mením úșún nenem maga sawlîklar,

Hayat boyînğa bílgí, ğúrek, barlîklar,

Onîñ eşí tabîlmaz, onday kímse bolmaz.

Nenemníñ tílgen ótmegí bereketlí,

Píșírgen yemegí bek tatlî,

Bír kusursîz yasagan her íşlerí,

O merhamet men karşîlar her yúreklerní.

Çaresíz kúnlerímde, yañlîzlîk yaşaganda

Hep seníñ sabîrlîgîña ğesaretlígíñe,

Her vaziyetní, kúlímsírep karşîlaganîña,

Sarsîlmaz úmútler men azírlenemen.

Ístemiymen bír kímse bílmesín dertímní,

Şatîr-şatîr ğangan şair yúregímní,

Seníñ, bílemen, mením úșún títregeníñ

Yeter artîk maga turmadan túkengeníñ!

Sessíz-sedasîz ğeldiy estíñ kettíñ,

Sózleríñní-íșleríñní, hatîralarîñnî alîp kettíñ,

Çaresíz kaldîm, ğandîm, ğîladîm, kawurîldîm,

Karañgî daglarnî, bakçalarnî ózíme yoldaş aldîm.

Gariplík

Yañgîzlîk túştí ğúregíme,

Bo dert sañke mení kemíre,

Akîlîmdan şîkmay heş bír saniye,

Kelíp-kete ózím men her yerge.

Yañgîzlîk sáde Allaga yakîşkan,

Kul úșún awur íș sayîlgan,

Kímseñ bolmasîn, kímsege gúwenme,

Sabîrsîzlîk man kímsení bekleme.

Dogrî mî yalnîz, garip yaşamak,

Úmútlerímní kúnsíz buwmak?

Ne gúzel úmútler besledím,

Túşúnğelerím men hayat súsledím.

Búgún yalnîzman, oga mugayaman,

Kún-kúnden yañgîzlîk gariplígín añlayman,

Ómírím karañlîk, hayatîm karap,

Kímsem yok başîmdan sîypayğak.

Şen úyím sóndí, ebediy sustî,

Ortadan toplanmagan sofralar píttí,

Şenlík, karîşmak, kúlmek boldî

Gariplík şektím, şenlígím sóndí.

Bírgún ólíp ketsem kímsesíz,

Ğartî ğúregímní ğarasîn síz bílesíz.

Manzúmelerímní taşlayman yadíkáar,

Ğașlar okîp belkí mení anîrlar.

Ğañgîzlîk

Óz-ózím men şîk konîşaman,

Kalíbímní, akîlîmnî tanîştîraman.

Yezit kalíp dúnyalarnî dolaşa,

Yúrekke túrlí şáresíz ğaralar aşa.

Geşkenlerní sîraga árúw tízemen:

Balalîgîmdan başlap, sabîrlî nenem

Dertíme derman ğolîn karadî,

Doktor-doktordan şáre soradî.

Ne Romanya, ne tîş memleketler

Şáre taba-almadîlar aşşî dertler.

Dermansîz dert bolganîna inanmayman,

„Hakklîman mî?”, dep sízden sorayman.

Bala bolîp, ğollarda heş oynamadîm

Heş bírewníñ ğanîn kîya-almadîm.

Ğaş bolîp, toyga, ğîyînga şîkmadîm

Ístegende arkadaşlarîm man kóríşe-almadîm.

Kaşîm-kózím, akîlîm da yerínde,

Temíz-pak, şîk-gúzel kíyímím de.

Sózlerímní kantarlap konîşaman,

Pasiyetímní de bek añlayman.

Ğaşlar arasînda koşîla-almasam,

Diskotekaga barîp oynay-almasam,

Keșe-kúndúz dórt duwar arasînda

Kórínmezmen, dúniya ortasînda bolsam da.

Mendiy ğañgîzlîk şekkenler kóp

Saglamlar olarnîñ kadírín bílmez.

Yalvaraman, onlarnî da unutmañîz,

Heş bolmasa bazîda-bír ğoklañîz!

Sáde bayramlarda bolmasîn,

Merhametlí yúrekler heş solmasîn.

Ínsalîkka az da faydañ bolsa,

Ziyaret et, her zaman, unutmadan.

Ayîrmañîz nenemden

Nenemden ayîrmañîz,

Mení óksíz kaldîrmañîz.

Ğañgîz mení taşlamañîz,

„Dayan!” dep zorlamañîz.

Nenesíz men yaşay-almam,

Bír geğe onsîz kala-almam.

Oníñ sózín, sesín unuta-almam

Maabetlígímízní de ret ete-almam.

Óstím onîñ terbiyesí men,

Sardî mení kóp bílgísí men.

Saglam din ğolîn kósterdí,

Sewapnî, gúnanî, ayîpnî bíldírdí.

Beş wakîtta hálímní kím sorar?

Ğatkanda taptap, arkamnî kím korşalar?

Yalan dúniyanîñ úmítlerín kím berír?

Endí ğúregímde sáde aşşî ğeller eser.

Kîzgana edíñ mení, ka-típ kettíñ?

Mení kímnerge emanet ettíñ?

Ğîltîragan kúneş mením úşún sóndí,

Dúnyanîñ zewukî bek erte píttí.

Mílletímní súyemen

Men bír tatar kîzîman,

Tañda tuwgan yîldîzman,

Eserlerní aktaraman,

Dogrî ğolnî karayman.

Dogrîlîk mením kanîmda,

Vatan súygísí bawurîmda,

Saygî, bílgí akîlîmda,

Múslúmanlîk ğanîmda.

Ant etemen milletíme,

Sóz beremen herkezlerge,

Tek bírlíkte ogîraşayîk,

Bo vatannî oñgarayîk.

Yaşamak bízlerge şeref,

Bagîşlamak bír hedef,

Vatanga borîğlî ólmiyík,

Onîñ namîn yúkseltiyík.

Babam

Men babamnîñ kîzîman,

Zaten oga uşayman,

Boga bek kuwanaman,

Ah, súygímní kóstere-almayman.

Babam kuğagînda yuklattî,

Paytonga salîp gezdírdí,

Topraknîñ bereketín bíldírdí,

Tabiyatnîñ gúzellígín begeníttí.

Túrlí oyînlar oynadîk,

Gezíntíler yasadîk,

Sabîrlî babam yorîlmay,

Menden bírşiy kîzganmay.

Mením yaşta arkadaşlar

Meslek bíle başaralar,

Babamnîñ súygísí men

Nenemnín fedakáarlîgî man.

Kún tuwgannî bekliymen,

Temellí úmútler besliymen,

Ana-babamîñ sayesínde,

Kún kórermen, belkí, men de.

Men kímmen?

Anamnîñ bek súyer kîzî edím,

Úmútsíz geşken seneler soñînda kelgen edím,

Dúniya bagîşlangan mením kelíşíme,

Niyetler kurganlar óz ólşeme.

Ústímden geşken kîşlar, yazlar, seneler,

Óstírgenler mení eñ yúksek úmítler,

Gúzel, túrlí, temellí niyetler kurganlar,

Kartlîkta bízge bír úmít, degenler.

Kuwanî kóp geşmeden añlaylar,

Maga faydalî bolmaganîn bo ayaklar.

Ğuwurîp ğúr-almay, sekíríp oynay-almay,

Ballarga katîl-almay, balalîgîm maf bolgan.

Bír keşede, bír saniyede óldí úmítlerím,

Kara kanlar sarptî gúzel fíkírlerím.

Bulutlar turmaz, agar, sîra-sîra geşer,

Mením dertím sene senedem arúw yerleşer.

Belímní kóteríp ğúr-almadîm,

Kaldîm koltîklî arabada,

Kelgen-keşken gúzellígíme şaşalar,

Otîrîp siyír eteler, bek ağîylar.

Akîlîm yerínde, imanîm kóksímde,

Tañrîga ğalbardîm, derman ístedím,

Kader fazla kuwandîrmadî,

Senelerğe tedavilerím faydalî bolmadî.

Nenem-babam, Allah razî bolsîn,

Karatmagan yer kalmadî, ameliyatlar,

Gimnastikler, kóbay boldím,

Bondan fazlasîn elde etmedím.

Seneler geştí, añlayîş yaşîna keldím,

Awur hayat yaşayğagîñnî da añladîm.

Kímsení kímsege muhtaç etme Allahîm,

Bo eken kaderím, dep, artîk toktadîm.

Men yaşta gençlerní kórgende ólemen,

Merak etíp saklî kózyaşlarîmnî súrtemen,

Gene şúkúr etemen, hayatîmnî dewam etemen,

Beterden taa beter bar, dep, túşúnemen.

Sabîr etken dervíş muradîna ermíş,

Dogrî tuwul, dep, bazî inanmayman,

Ağeba, sorayman, ğennet bar mî?

Onda, bízdiylerge ğer bar mî?

Nenem maga órnek

Oñîmda-solîmda hep analar,

Meram man hepísí bala óstíreler.

Gúzel, temellí terbiye bereler,

Sawlîklarîna da dîkkat eteler.

Mením nenem de, bútún anaylarday,

Alşak boylî, talgîn, kúneşlí kúndiy.

Yúzí kúle, sózí tatlî, sabîrlî,

Bolîmlî, kudretlí, dindar, kórímlí.

Sîprasî ortadan heş te toplanmaz,

Kawesín íşmeden bír kímse geşe-almaz.

Sîrnî sarîmayday bílír saklamaga,

Awuzî barmaz heşbír zaman ófke aytmaga.

Herzaman: „o yaramasa, sen yara”, dep ayta edí,

Konî-komşî man sañke dogmîş boldî,

Kíşkene men kíşkene, balaban man balaban,

Bolîp, hayatta heşbír barlîgîn hesaplamadî.

Şaşîp kaşaman men eşşíz neneme,

Gúzel tabiyatîna, hareketíne, hepísíne.

Maga temízlík, yardîm, zengílík,

O ğennetten şîkkan, bílíñíz, der edí.

Ka-típ túşínsem, kaydalarga ketsem,

Nenem mení ne kadar súygenín bílsem,

Ğerden kókke bír basamak yaratîrman

Umítsízden, tañ yîldîzîna kawuştîrîrman.

Nenem, kîymetlí barlîgîm

Mení dúniyaga ketírgen nenem,

Zahmet men keșe-kúndúz óstírgen.

Kolîmdan tutîp ğúrsetken,

Kúneş tuwganîn gene o kóstergen.

Konîşmamnî túzetken,

Manzúme ezberletken,

Gúzel şeşekní kóstergen,

Gene nenem, rengín bíldírgen.

Óz tílímní, tatarğanî úyretken,

Masallarnî, şiirlerní súydírgen,

Saygînî, húrmetní súydírgen,

Hem sîğak góñílíne bastirgan.

Nenem, eñ kîymetlí barlîgîm,

O man dúniyaga kóz aştîm.

Okîmaknî, bílgíní, hayatnî,

Onîñ sayesínde úyrendím yaşamaknî.

Nenem – súygí deriyasî

Súygí men, úmít men dúniyaga ketírdíñ,

Túrlí súslí-súrmelí kundaklarga sardîñ

Geğení kúndíz etíp, yorîlmadan ogîraştîñ

Sawlîgîñ da, bahtiyarlîgîñ da eksíltmedíñ.

Karînîñ toydîrmaga heş wakît taba-almadîñ,

Yatîp yuklamaga sabîr ete-almadîñ,

Tatlî sózler men ay neniy şaldîñ,

Úmítler men, ístekler men salladîñ.

„Bismillahirrahman”-nî sen úyrettíñ,

Síptí adîmlarîmnî sen ğúrsettíñ,

Arúwní yamandan sen ayîrttîñ,

Dogrîlîknî, insaplîknî belírttíñ.

Kózyaşlarîmnî meramet men síldíñ,

Kasta bolsam, başîmdan eksílmedíñ.

Bílmegenlerímní sabîr man bíldírdíñ,

Her yaktan baş úyretmením sen boldîñ.

Sîrtîma salîp Arafat daklarîn dolaşaman,

Seníñ katíríñe awuzîm man kuş tutaman.

Neler etsem de az, hakkîñnî ódiy-almam,

Affuw et, helal et hakkîñnî, fedakáar anam.

Poezii în limba română

Fir de iarbă

Fiinţa noastră e trecătoare:

Abia se naşte şi, iată, moare!

Este ca iarba: creşte ce creşte

Şi vine altul şi o coseşte…

Dar eu, se pare, am fost ursită

Încă din pântec să fiu cosită.

Şi totuşi, iată, am încolţit:

Un fir de iarbă pipernicit.

Mică şi slabă, aşa cum sunt

Am o menire pe acest Pământ:

Să cânt Frumosul, Viaţa, Culoarea,

Să-mi strig Durerea şi Disperarea!

(din volumul „Fir de iarbă”, p. 5)

Călătoriile mele

Un copil ce aleargă cântând pe câmpie,

E tot ce poate fi mai frumos pe lume.

Eu nu cred că există o mai mare bucurie

Decât să te ţii pe picioare şi să mergi pe jos…

Călătoriile mele au fost însă în gând,

Fiindcă trupul mi-a rămas ţintuit într-un pat.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ai fost atât de blând

Şi măcar cu imaginaţie m-ai înzestrat!

Sunt purtată de alţii, pe roţi, de colo-colo,

Însă doar cu gândul mă pot încumeta

Să cutreier Planeta ca să ajung acolo

Unde începe, Doamne, Împărăţia Ta!

(din volumul „Fir de iarbă”, p. 9)

Rugă

Nu cer prea mult…Atât aş vrea:

Să mă pot ţine pe picioare!

Un singur pas mi s-ar părea

Cât zborul păsării spre soare.

Dă-mi, Doamne, din puterea Ta,

Cum dai răsplată după faptă!

Să pot spera, să pot lupta

Cu boala crudă şi nedreaptă.

Atâta vreau: să rup o floare

Cu mâna mea contorsionată,

Să mă pot duce la plimbare

Fără să fiu supravegheată…

Atâta vreau: Măcar o dată

Să fiu EU sprijin alor mei!

Dă-mi vlagă, Milostive Tată,

Căci poţi s-o faci! Numai să vrei…

(din volumul „Fir de iarbă”, p. 11)

Ce vreau?

Nu râvnesc Luna de pe cer

Şi prea multe de la viaţă nu cer.

Am părinţi, ce să mănânc, ce să-mbrac,

Am prieteni…Deci nu sunt un om sărac!

Şi, totuşi, îmi mai lipseşte ceva:

Libertatea, bucuria de a zburda!

Eu nu ştiu cum e să alergi prin ogradă,

Să te plimbi singură, hoinărind pe o stradă…

Nu cer prea mult de la viaţă, vreau doar

Puţină Libertate! Atâta vreau, dar

Când trupul ţi-e strivit între două roţi,

Una e să vrei, şi alta e să poţi…

Aşa cum ai ursit câte un drum pentru fiecare,

Arată-mi şi mie, Doamne, măcar o biată cărare,

O potecă, oricât ar fi ea de mică,

Unde să mă ridic şi să păşesc fără frică!

(din volumul „Fir de iarbă”, p. 15)

Prietena mea, Luna

Cobor în mine însămi şi mi se-arată Luna

Zâmbindu-mi cu blândeţe, făcându-mi, chiar cu mâna…

Prietenă mi-e Luna şi partener de joacă!

Ne înţelegem bine, ca-ntre copii, chiar dacă

Întregul joc e numai o tristă amăgire,

E numai o iluzie, o dulce măsluire…

Prietena mea, Luna, nici ziua nu mă lasă,

Căci ziua mea e noapte, la fel de-ntunecoasă.

În fiecare noapte, o data cu mareea,

Eu mă ridic şi o urmez pe-aceea

Ce mă călăuzeşte şi binele mi-l vrea…

Prietena mea, Luna, e singura mea stea!

(din volumul „Fir de iarbă”, p. 45)

Mamei

Mama mea bună, duioasă şi senină,

Puternică, luptătoare şi vrednică,

Scăldată în lumina înţelepciunii

Gata pentru a ierta păcatele vremii.

Dar e dureros de ţi s-a stins deşarta-ţi aşteptare

Ai făcut tot posibilul de care-ai fost în stare,

De-aş putea să-ţi dau măcar o mângiere,

O sinceră îmbrăţişare, semn de recunoaştere.

Trăieşti cu sila, stingheră şi trudită,

Priveşti resemnată viaţa amăgită,

Rămas pustiu, sufletul trist se stinge

De atâta durere, iar eu nu am puterea de a te plânge.

(din volumul „Frământări”, p. 21)

Copiii mamei mele

Şi crengile atârnă încărcate de floare

Peste crucea ta albă ce străluceşte-n soare,

Iar tu, ca din basme, deodată-mi apari

Mă învălui cu ochii tăi limpezi şi mari.

Zadarnic! Cuvintele-s tulburi şi grele

Nici zâmbetu-ţi galeş, nici leneşu-ţi mers

Nu sunt decât legenda frumoasă şi sfântă:

E cântul inimilor dintre doi fraţi.

E linişte în aer şi toate-s frumoase,

Simt parfumul fratelui meu cum miroase,

În noapte sunt singură, mi-aud gândul,

Plâng în taină cântecul ascultându-l.

Cât ne iubeam şi credeam că nu se va stinge,

Că tot ce ne leagă ca fraţi nu se va stinge,

Credeam în lumea veşnică adevărată,

Dar marea mi te-a smuls neîntrebată.

Erai sufletul meu, speranţa mea de mâine,

Ziua grea care nu întârzie, vine,

Tu îmi dădeai speranţe şi credeam,

Că teama pentru ce voi face nu aveam.

Dar totul s-a sfârşit pe nesimţite,

Toate speranţele mele sunt risipite,

Pentru mine, timpul s-a oprit din zbor,

Caut iubirea de frate şi plâng în urma lor.

Dorul meu e flacăra mistuitoare,

Nu mai există pentru mine sărbătoare,

Ca o negură, anii grei or să se pună

Doar privind în urmă ne vom vedea împreună.

Cu al tău zâmbet luminează-mi gândurile

Hrăneşte-mi sufletul cu sfaturile

Mângâie-mă, sărută-mă şi înveleşte-mă

Şi de răul vieţii, ocroteşte-mă!

Sub minunatul farmec de stele

Nu am putut rămâne ,,Copiii mamei mele”.

Ai plecat, nu ştiu cum, spre limanuri sfinte,

Dus de valuri repezi, lăsând dureri neîntrerupte.

Vis de-o clipă

Deodată s-a întunecat şi plouă

Îngândurată stau în tăcere,

Privesc în urmă cu durere

Şi încerc să clădesc o lume nouă.

Tiptil tu vii pe la spate

Cu mâini moi şi parfumate,

Lumina ochilor mi-o întuneci,

Aş vrea aşa să rămânem pe veci.

(din volumul „Frământări”, p. 33)

Bosforul

Liniştit doarme Bosforul între valuri,

Între mândra Europă şi ale Asiei maluri,

De când e pe lume el pe umeri trage

Corăbii încărcate şi nenumărate vase.

Acum se leagănă cu o leneşă mişcare

Ca oglindă vie sub cer fără suflare,

Luna zâmbitoare şi tainică şi lină

Îl dezmiardă, spălându-l cu spume de lumină

Este ceasul tainic când geniile de noapte

Şi toţi vorbitorii aduc duioase şoapte,

Marea-ncet adoarme purtând o dulce taină

Când orice undă poartă o fantastică haină.

(din volumul „Frământări”, p. 36)

Gândurile mele

Mie, Primăvara vieţii nu mi-a zâmbit.

O boală grea copilăria mi-a umbrit.

Zilele apoi anii au trecut prin spitale.

Alergând la doctori, la vraci spre vindecare.

Durerea mi-a răscolit lacrimile.

Deşarte mi-au fost toate speranţele,

Oare cine mi-a furat copilăria?

Şi mi-a zidit în suflet pentru vecie Durerea?

Va răsări şi pentru mine o stea?

Să-mi aducă odată şi mie Fericirea!

Ce gust oare, o avea Fericirea, Ea?

E bună, e dulce sau e amară şi rea?

Nu e dreptul meu să merg?

Nu e dreptul meu să alerg?

De ce, Doamne, în zadar atâta Rugă?

Fără răspuns rămâne, în faţa ta atâta Trudă?

Disperată plâng şi iarăşi plâng de durere.

De nicăieri, niciunde nu-mi vine înţelegere

Cuvânt nu am pentru fapta-ţi divină.

Mă iartă, Doamne, nu-mi pot găsi eu Vină!

(din volumul „Când lacrimile devin cristale”, p. 23)

Cine sunt eu?

Sunt o fată aşezată pe un cărucior,

Şi simt mila cu care ochii lor mă dor.

Înţeleg totul, chiar gândurile lor,

Simţurile mele, toate, toate, mă dor…

Mă întreabă: ,,De ce eşti aşa?”

Sau ,,Tu născută ai fost în starea asta?”

Sunt întrebări ce dor şi-s sfără milă

Bucăţi de durere cuibărite în inimă.

Nu e destul ca să cunoşti durerea?

Mai pune un ban de pomană, miloaso!

Atunci simt plânsul arterelor mele,

Întreb dacă asta-ţi place ţie, Doamne!

Nu mă cred că eu în versurile mele,

Înving durearea şi micile jene,

În inima mea, a mea cea mai curată

E loc pentru gândire şi iubire de fată.

Nu au putere picioarele mele, dar mintea,

Învinge şi atunci când poartă trăsura,

Eu îngrop, eu îngrop lacrimi în mine,

Lacrimi ce vin prin cuvinte la tine.

(din volumul „Când lacrimile devin cristale”, p. 27)

Luna

Singură, coborând din mine, privesc Luna!

Luna, chiar Luna, îmi face cu mâna!

Jocul îmi place, jocul mă cucereşte,

Luna-i cu mine, Luna îmi zâmbeşte!

Aşa se amăgeşte sufletul,

Neputincios, aşa se-nalţă gândul.

Luna e mândră, ea nu se-ndepărtează,

Pe mine, nici ziua, luna nu mă lasă…

Eu nu rămân singură nici zi, nici noapte.

Renasc din mine călătorind cu şoapte…

Ce caut eu pe-aceste nevăzute cărări?

Mângâi Durerea, o mângâi cu duioase priviri.

(din volumul „Când lacrimile devin cristale”, p. 69)

Învăţătoarei mele

Înaltă, oacheşă, slăbuţă,

Cu părul ondulat, drăguţă,

Cu ochii mari, pătrunzători,

Cu ochii vii, sfredelitori.

Cu zâmbetul ne cucerea…

Cu vorba blândă ne certa,

Şi de la ea am învăţat,

Tot ce e bun, tot ce ne-a dat!

Când ne certa, Învăţătoarea mea,

Tot bună pentru noi Ea rămânea.

Mulţimi de taine descosea

Minuni, Ea pentru noi urzea.

Cu drag mi-o amintesc mereu…

Nu ştiu dacă i-a fost uşor sau greu…

Când mă gândesc la Ea, creez

Un chip pe care în suflet îl visez.

(din volumul „Când lacrimile devin cristale”, p. 57)

Crezul meu

Admir bunătatea oamenilor,

Cred în onestitatea lor

Ei construiesc vieţi fermecătoare

Ce păcat că nu-s nemuritoare!

Mă străduiesc să preţuiesc viaţa

Chiar dacă-mi ascunde faţa,

Flori nu mi-a presărat în cale

Şi nici nu m-a îmbrăcat în zale.

Am învăţat de la apă să mă limpezesc,

Din furtuni, la timp să mă opresc,

Din vrednicia furnicii mi-am însuşit

Bogăţie să adun niciodată n-am dorit.

Iubesc florile care veşnic înfloresc,

Oamenii care iubesc şi zâmbesc,

Pe cei mici din suflet îi ocrotesc,

Fericire veşnică pe pământ doresc.

De la soare am învăţat să strălucesc,

Să fiu bună mereu mă străduiesc,

Tot ce e bun, frumos, etern, eu iubesc

Sărut cu respect pământul strămoşesc.

(din volumul „Viața văzută din fotoliu”, p. 36)

Actriţa din mine

Sub mască, eu prin viaţă mă strecor,

Pe scena lumii ca să fiu şi eu actor,

Să joc în comedii şi să obţin succese

Mai uşor, mai preţios decât în piese.

Mă furişez în toate cabinele deschise,

Aleg şi culeg intrigi din culise,

Joc farse inocenţei cu penele intacte,

Cobor liniştită-n sala în lungile antracte.

Toată ziulica mă învârt ca un şurub

Şi cum aici e mai bine decât la club

La noi e mult mai bine decât la masa verde,

Nici galoşii, nici umbrela nu pot pierde.

Am venit la acest spectacol nechemată

De aceea nici nu sunt deghizată,

Nu mă sfiesc să spun că moralitatea-n artă

Este o chestiune gravă de actualitate, tată!

(din volumul „Viața văzută din fotoliu”, p. 49)

Cele sfinte

Din vremurile apuse şi atât de fericite

Aducerea aminte ca un potop mă-nghite,

Şi bune şi rele, adesea mă-mpresoară

Tezaurul de vise, pierduta mea comoară…

Ca-n poveşti, trecutul fantastic mi s-aşterne

Odată cu acel strigăt al pierderii eterne,

Amintiri, dulci imagini îmi picură în minte,

Icoane vechi dând viaţă acelei mame sfinte.

Figura mamei cuminte, duioasă şi senină

Ca Madona cântată, scăldată în lumină,

Scumpa mea mamă răsare din vremile acelea

Stând de strajă în pragul copilăriei mele.

Valuri de umbră se împânzesc pe vale,

În mirosul de iarbă, tăcute păşim agale,

Privim de sus cum soarele se-neacă

Iar bolta răcorită mai jos parcă s-apleacă.

Acum înţeleg cât farmec e-n viaţă adunată

O lume ca de visuri, cu totul minunată,

Tu mi-ai citit din cărţi vechi şi frumoase

Iar acum încep pe-ndelete a le coase.

Încet, pe frunte mâna-ţi luneci

După cum mi-s ochii, te bucuri ori te-ntuneci,

În sufletu-ţi stă viaţa, întreaga ta ursită

Alăturea de mine, tăcută, veghind neadormită.

Din câţi copii-s pe lume, niciunul nu-i ca mine

Chiar în zori se arată c-am să ajung cu bine

Ce măriri mă aşteaptă în norocoasa-mi cale

Ştiu cât mă vezi de mare în planurile tale.

Dar… Dureros s-a stins deşarta-ţi aşteptare

Bună mamă, zadarnic plâng că nu-s în stare

Reazăm să-ţi fiu în cruda vieţii vijelie

O speranţă mângâiere dau cu-oricât de-ntârziere…

(din volumul „Viața văzută din fotoliu”, p. 76)

Marea e tristă

Cu sfială mă apropii de ţărmul tristei mări,

Mă cutremură apa revărsându-se spre zări,

N-am îndrăznit să mă opresc pe-o stâncă

Şi totuşi mă înfioară apa verde şi adâncă.

Încerc să-mi deschid sufletul împovărat,

Să-mi spun de ce sunt atât de neîmpăcat,

Să-i povestesc de iubirea moartă

Ce spre el adesea paşii mi-i poartă.

De aceea, rătăcesc pe cărări pustii

Printre dealuri, mări, câmpii şi vii,

Mă cert cu mine şi cu lumea toată,

De parcă cineva ar fi vinovată…

Uneori încerc să mă împac cu mine

Prefăcându-mă că aşa cum e, mi-e bine,

Dar deşteptându-mă din amintiri, plec,

Că amintirile şi chiar durerile-mi nu trec.

(din volumul „Viața văzută din fotoliu”, p. 85)

Casa părintească

Încă mai poate fi fericit acela

Care atunci când dorul îl încearcă,

Mai are o casă părintească

Unde poate să se oprească…

Chiar dacă părinţii noştri,

De mult s-au mutat la stele,

Când dorul ne cuprinde de dânşii

Cu iubire, privim duioşi la ele.

Iar la casa părintească

Şi la căldura sufletească,

Ne întoarcem tot mereu

Ca să mai găsim ceva, e greu…

Nici nu ajungi la poartă bine

Şi gândurile vorbesc de la sine,

Amintirile toate vin năvalnic

Abia încerci să zâmbeşti şăgalnic.

Stai, oftezi, cu privirea dai ocol,

Zadarnic, astăzi totul pare gol,

Numai sunt nici pomii roditori,

Sub care ne răsfăţăm deseori.

Bunicii au zidit o căsuţă

Pentru copii, nepoţi şi măicuţă,

Să-mbătrânească în bucurie

Şi să păstreze casa la nemurire.

Dar noi am adormit, poate

Şi am plecat din sat, departe,

Uitând de casa părintească

Şi de legea strămoşească.

Am uitat strada prăfuită,

Uneori de pompieri stropită

Cu miros de parfum din praf,

Acum pe toate eu le refac.

Dudul din faţa casei,

Umbra de deasupra mesei

Unde învăţam abc-ul

Şi mâzgăleam pe toţi pereţii.

Scriam rar câte-o scrisoare,

Uitam cât pe părinţi îi doare,

Când şterg pe furiş câte-o lacrimă

Mai sufoc dorul din inimă.

Repede am uitat anii copilăriei,

Mirosul de busuioc al bucuriei,

Plecând, am lăsat golul în suflete,

Dar ei ne iartă, gândindu-se pe îndelete.

Dragii noştri părinţi

Voi sunteţi nişte sfinţi,

Cu dragoste ne înconjuraţi,

Toată viaţa ne răsfăţaţi.

(din volumul „Viața văzută din fotoliu”, p. 100)

Dăruire

Sufletul mă îndeamnă să scriu o poezie

Cuvintele încărcate de dor să fie,

Din aerul înăbuşitor al camerei s-adun

Mângâieri de vânt, răbdare şi un gând bun.

Cu nesaţ am citit de ,,Stem” tot ce s-a scris,

Din dorinţa de-a ajunge la ea mi-am făcut un vis,

M-au urmărit gânduri de luceferi şi bucurii,

Am venit aici în noaptea celor vii.

Tristeţea stăpâneşte întreaga mea fiinţă,

De limba chineză nu am cunoştinţă,

Atunci simt că sunt un nimic

Cu dureri şi cu bucurii un pic.

Resemnată că nu-mi pot spune păsurile,

Fără răspuns îmi rămân întrebările,

Mă supun testărilor cu credinţă de fecioară

În amurgul clipelor ce greu zboară.

(din volumul „Poezia mea e speranța”, p. 12)

Odă iubirii

Iubire, tu eşti putere creatoare,

Sub ocrotirea ta inimile noastre

Renasc ca florile sub soare

Visează mereu fericiri eterne.

Iubire, din haos şi din întuneric

Te-ai smuls fecundă şi senină

Strălucitoare ca o rază de lumină

Ai devenit imn, cânt şi poezie eternă.

Iubire, prin tine valuri de vibraţii

Trăiesc mereu în sufletele noastre

Mari bucurii şi eterne dureri secrete

Din adâncuri, depărtări ecouri ostenite.

Iubire, cu tine mă simt mai caldă şi mai bună

Frumoasă, creatoare şi în lumină,

Viaţa mi se arată frumoasă ca niciodată

Vreau s-o ştie lumea întreagă.

Iubire, în întregime eşti o primăvară

Iar eu mă simt o forţă-n univers,

Sentimental meu devine un cântec în vers,

În faţa ta eu mă închin duioasă.

(din volumul „Poezia mea e speranța”, p. 47)

Întrebare

Azi, chiar şi propria-mi viaţă

O văd ca printr-o ceaţă,

Pulbere de amintiri

Dacă stau să le înşir.

Eram în toate încrezătoare

Mă mai recunosc eu, oare?

Unde-i inima cea dintâi?

M-am înstrăinat de-ai mei, de-ai tăi.

În zbuciumata-mi cale

Am întâlnit mereu jale,

Mă cutremur şi mă-nfior

Cum trăiesc şi nu mor.

Din ce-am dorit şi am visat

Nimic nu s-a realizat,

De aceea azi mă întreb, viaţa ce este?

Viaţa mea nu este ca eroul din poveste.

Poezia mea poate fi o legendă

Frumoasă sfântă

Citeşte fără să fii uimit

E cântecul inimii ce a murit.

(din volumul „Poezia mea e speranța”, p. 49)

Frământări

Trudită mă simt sub a suferinţelor povară

Viforoasă mi-e viaţă, deşartă şi amară,

S-a spulberat până şi scrumul visurilor mele

Ş-acum toate gândurile mi le simt grele.

Inima-mi rece şi-mpietrită de durere,

Nu găsesc nici un cuvânt de mângâiere,

Aş vrea să mor într-un amurg, spre seară

Şi să nu primesc văpaia soarelui de primăvară.

Dulcea durere ce în veci nu se mai curmă

Mă îndeamnă să gândesc ce las în urmă?

Aş dori să trăiesc dacă aceasta-i fericire

Primesc şi orice suferinţă, dar eterna nesimţire?

Dacă din al creierului zbucium nasc ideea

Înseamnă că am reuşit să aprind Scânteia

Muncii cinstite ca după mine să las un nume

Astfel cu o prefăcută nepăsare să pornesc în lume.

(din volumul „Poezia mea e speranța”, p. 68)

Gânduri de noiembrie

În noiembrie am poposit în prag de lumină

Cu sentimente curate ca zarea senină,

Când loviturile vieţii au început să vină valuri

Tremurând, s-au spart de-ale inimii maluri.

Şi totuşi am luptat să trec peste culmi zburând,

Dar în grele probleme, fără seamăn, parcă m-afund, /Aud cum cad frunzele roşii de aramă

Şi-ngroapă necazurile sub stinsă larmă.

Simt în mine câteodată oceane de vieţi străine,

Mă urmăresc cu darurile fără cuvânt,

Gându-mi zboară la cei duşi de pe acest pământ

Care prea devreme şi-au luat adio de la mine.

Gândesc o altă lege, un alt cuvânt,

Moarte să nu existe pe pământ,

După alte legi să se orânduiască lumea,

În prietenie, înţelegere să trăiască omenirea.

(din volumul „Poezia mea e speranța”, p. 82)

Colind pentru mama

Din bătrâni datini învie

Doru-i dor şi nu se vinde.

Din toate satele şi case

Se aud veşnice colinde.

Sfântă mamă, un colind te cheamă

Să ne trăieşti mereu, iubită mamă.

Fiii tăi de nimic să nu se teamă

Şi de sfaturile tale să ia seamă.

Ca-n copilărie mereu

Să ne strângem lângă tine,

Şi să-ţi urăm ca-n anul care vine

Să ne fie tuturor mai bine

Iar tu, mama, să ai parte

De multe colinde.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 15)

Un călător

Un om trecea pe drum aseară

Parcă el cânta ceva încet în mers

Poate cânta ca singurătatea să nu-l doară

Sau poate era singur pe drum.

El trecea şi eu eram la poartă

Nu ştiu ce mi-a venit deodată

Să rămân privindu-l din poartă

Şi uite aşa m-a cuprins un dor de viaţă.

Aşa stăm la poartă şi nu ştim

Dacă pe călător îl doare

Cu gândul îl conducem pe fiecare

Doar la bucurii împreună dorim să fim.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 31)

Cartea vieţii

Stau câteodată seara şi singură-mi ascult

Un gând care mă ceartă şi altul care-mi spune

Că tăcerea face parte din lucrurile bune

Trebuie să le înţeleg că acum am mai crescut.

Mă uit în jurul meu, mamă, şi văd cum se petrec

Peste mine nopţi, zile, gânduri şi anii trec.

Petrec citind o carte pe care nu vreau s-o isprăvesc

Toată viaţa mea prin ea mă spovedesc.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 41)

Credinţa

Mă întreb ce s-a putut schimba în mine?

Nici în mine, şi nici în credinţa mea

Şi nici în acele câteva volume scrise cu grabă

Ca să nu rămân o anonimă sărmană.

Mereu mă întreb şi nu pot să răspund

De ce pe zi ce trece în credinţa mea mă afund

Ca strălucitoarea lună în fundul unui lac

Ce ne amăgeşte când stelele se prefac.

Nu s-a schimbat nimic decât minciuna unui vis

Şi lacul, şi luna, şi lumea rămân ca-n paradis

La fel nu m-am putut schimba nici eu, nici tu,

Totul rămâne neschimbat, totdeauna ca şi credinţa.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 71)

Gândurile mele

Mamă, aşa cum mi te-nlănţui în gândurile mele

Nu-mi cuprind doar clipa norocului de azi

Vezi tu, sunt zile triste ce n-au avut amieze,

Nu ştiu ce vrajă face seara, să-ţi pară ca lumina.

Nu cunosc care-i graiul ce spunea atunci în vânt

O rugă se aude plutind în şoapte rare

Nu ştiu de unde, în minte-mi apare

Fiinţa-mi dragă, care se apropie de mormânt.

Nu…e doar o rătăcire a gândurilor mele

Care repede se înalţă către stele

În clipa asta, îmi asemăn dorul

Care duce ca jertfă credinţei, zborul.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 73)

Aş vrea

De câte ori tristeţea mă apasă

Vreau să ies, să fug din casă

Să alerg prin ploi, prin vânt

Să uit ce-am fost, să uit ce sunt.

Mai bine aduceţi-mi un car cu albăstrele

Să uit toată durerea şi să visez cu ele

Să-mi adorm gândurile şi să dorm şi eu

Înconjurat de îngeri, păzit de Dumnezeu.

(din volumul „Elegia unui om”, p. 74)

Pânza

O pânză de navă mărşăluieşte-n mare

Departe în zarea albastră de brumă

Ce lasă-n urmă? Şi pentru ce oare?

Spre ţărmuri străine ne-ndrumă?

Aleargă talazuri şi-o şuieră vântul

Şi geme, ca varga i se-ndoaie catargul

Dar nu fericirea căutând străbate largul.

Şi nici pentru uitare îşi zoreşte avântul.

Pierdută-i pe valuri de-azur tihnită

Lumina de soare cernând o cunună.

Ei îi e dor de furtuna răzvrătită

Ca şi cum şi-ar afla odihna-n furtună.

(din volumul „Poezie și poeme”, p. 22)

Florile

Miresme de flori îmi alină gândurile blânde,

Ce iertători şi bun ţi-e gândul în preajma florilor plăpânde

Răd în grădină flori de nalbă şi flori de mărgărit

De parc-ar fi căzut pe straturifluturi de argint.

De câte ori intru în grădină, îmi pare

Că mă cuprinde o vrajă: florile-mi dezmiardă ochii

O fantezie uriaşă le-a dat un strai la fiecare

Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace aceste rochii.

Pe crin l-a mituit oferindu-i haina regească

Cicorilor le-a dat semnalul din privirea omenească

Slavă aceluia ce aruncă din cer lumini de curcubee.

Şi a ştiut să ţeasă nalbei minune de scânteie!

Slavă, căci tristă-ar fi viaţa şi sărac pe veci pământul

De n-ar fi fost măcar o floare ce-am fi sădit noi pe morminte?

Ce-ar fi împodobit primăvara când trece prin grădină vântul?

Şi cu ce dat ţi-ar oferi azi, ca să-ţi aduci aminte de mine?

(din volumul „Poezie și poeme”, p. 38)

Narcisul

Trăieşte încă floarea frumoasă de ieri seară

Eu îi port de grijă să nu moară

Surâde lângă mine, pe-o margine de cupă

În amintirea mâinii ce s-a grăbit s-o rupă.

Floarea trăieşte, dar inima mea bate

Văzând că păleşte din ce în ce mai tare

Mai sunt şi alte flori mai mândre şi mai bogate

Mie mi-e dat să ştiu taina narcisului ce moare.

Mă dojeneşte şi-mi atinge drumul

Trimite după mine neliniştita floare

Cuminte şi sfioasă îmi trimite parfumul

Atunci mă-ntorc spre casă împinsă de mustrare.

Învinsă ă întorc acasă şi râd, dar cine

Nu s-ar întoarce cu inima îngrijorată

În apa unei cupe dac-ar avea ca mine

O floare dăruită de-o fiinţă adorată?

(din volumul „Poezie și poeme”, p. 39)

Iubirea

Dacă ai întinde mâna ai cuprinde

Iubirea nu e decâtun future-n legănare

Parfumul iubirii te-mbie tot mai tare

Roşul din obrajii moi se aprinde.

Nu poezia nu minunatele colinde

Te-nvăluie când chipul drag răsare

Ci zborul cu aripi incendiate

Al unei inimi, căreia iubirea sufletul deschise.

Tu, înfiorată să nu treci mai departe

Ca un zefir spre strania dumbravă

Căci chiar zefirul poartă ca pe-o navă

Ceva ce între vis şi fapt se-mparte.

(din volumul „Poezie și poeme”, p. 93)

Fii bun!

Unu-ţi spune-o vorbă bună

Alţii vorbe rele îţi spun,

Tu cu toţi din jur încearcă

Să fii bun!

Fii milos cu cel sărman,

Şi c-o gâză fii milos

Iar cu oamenii din jur

Fii cuviincios!

Vezi şi nu te îngâmfa

Pentr-un lucru oarecare

Orice facem, suntem mici

Numai Dumnezeu e mare!

(din volumul „Amintirile copilăriei”, p. 13)

Vorba

Vorbeşti chiar dacă eşti mic sau mare,

E preţioasă vorba, nu uita;

Cu vorba poţi ucide

Dar poţi şi zidi cu ea!

Eşti plin de îngâmfare

Şi vorba-ţi pica grea,

Cu vorba poţi ucide

Dar şi poţi zidi cu ea!

Trufaş pe soclul vieţii

Ce sus ţi-e vorba ta!

Cu vorba poţi ucide

Dar poţi şi zidi cu ea!

Mania te orbeşte

De piatra-I vorba rea

E sabia şi fierea rea

Şi alint în clipa grea.

E piatra ce loveşte

Dar şi temelie-i ea.

Cu vorba poţi ucide

Dar poţi şi zidi cu ea!

(din volumul „Amintirile copilăriei”, p. 20)

Dojana mamei

Copile, spune-i mamei tot,

De este bine, de e rău,

Că mama ştie să te-nveţe,

Ascultă, dar, de sfatul său.

Nu te ascunde, n-o minţi,

Căci te va afla ne-ntârziat.

Chiar de nu-i professor sau savant

Ea ştie ca să-ţi dea preţiosul sfat.

Apleacă-te spre fruntea ei…

Şi mângâi-o c-un gând curat

Cuvântul nu-i nesocoti,

Ea îţi va da cel mai bun sfat.

N-o întrista cu fapta ta,

Fii bun, doar eat e-a învăţat

Întâia vorbă să rosteşti

Pentru toate să-i mulţumeşti.

(din volumul „Amintirile copilăriei”, p. 28)

Învaţă, copile!

Zilnic dorinţa-n tine pune

De a-nvăţa să faci doar fapte bune

Când uzi o floare, creşte, ce minune!

Copile, învaţă să faci fapte bune!

Cuvite blânde dacă ştii a spune

Tu-aduci pri vorba ta îndemnuri bune

Furnica vrea grăunţe să aduneeee,

Tu, de-opreşti, n-ai face fapte bune.

Fii milostv cu cel ce astăzi nu ne

Pricepe poartă-i numai gânduri bune

Răbdare şi credinţă-n toate pune

Că nu-i uşor să urci spre fapte bune.

Şi roagă-te mereu ,,O, Doamne, du-ne

Pe calea gândurilor bune”.

Copile, învaţă oricât de mic eşti,

Că binele, prin Domnul, îl găseşti.

(din volumul „Amintirile copilăriei”, p. 36)

Narcisului

S-a ofilit narcisul şi-s tristă de-o zi întreagă,

Era ceva din mine în floarea asta dragă,

Era ceva desigur, căci altfel n-aş pricepe

De ce acum în primăvară îi port numele cu tandreţe

O văd în umbra luptând stăruitoare

Ca să adune strălucirea luminii ce moare.

Avea ceva din mine, din faţa mea curată,

Din frumuseţea mea candidă de fată.

Narcisule, tu mi-ai adus atâta bucurie,

Ai pus în tine şi strop de licărire, fericire,

Eu, te apăr în lume de moarte şi uitare,

Gândidu-mă la răul ce ţi-l poate aduce o floare.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 6)

Aştept

Am sufletul închis,

Nimic el nu vrea,

Frunzele cad în amurg,

Zilele vieţii se scurg.

Sinistră noapte

Şi tristă stea

Curând va ninge,

Iarna va învinge.

Primăvara va veni,

Grădinile vor înflori,

Numai în inima mea

Va fi mereu iarnă grea.

Nici un anotimp nu-i în stare

Să-mi aducă plicul de alinare,

Rămân să aştept în lungul suspin

Nu ştiu ce, sub albastrul cer senin.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 33)

Colind pentru tata

Iubitul meu tată, bun la toate,

Tu m-ai învăţat să acţionez cu dreptate,

Mâna ta nu s-a ridicat să mă bată

De aceea azi, ţi-o sărut cu evlavie, tată.

Uită-te, totu-i aranjat, casa-i senină

Flori sunt pe masă ca într-o grădină,

Ridică-ţi fruntea de munca trudită,

Ai atâtea de făcut, misiunea nu e împlinită.

Fără tine, pentru mine soarele nu răsare,

M-ai învăţat atâtea lucruri bune şi minunate

Am colindat străzi, spectacole, lumea,

Chiar şi în China mi-ai fost alăturea.

Ruga mea este să mai laşi încolo tristeţea şi boala,

Dă de o parte pilota călduroasă şi te scoală,

Cidem are încă nevoie de tine şi te aşteaptă

Să-ţi spună că te iubeşte şi te răsfaţă.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 42)

Poveştile

Când pasărea cântă fără oprire

Şi mă poartă prin ţara de închipuire,

Ascult cum molcom prind să-ngâne

Concertele cu glasuri dulci, poveştile cu zâne.

Şi sufletu-i ce pace nu-şi găseşte,

Cu spiriduşi nevoie mare se odihneşte,

Cu zâne bune închipuite şi de bune

Şi câte minuni mai sunt pe lume.

Toate prind viaţă şi se prind de cuvânt

În împărăţia lor pomii se plâng la vânt,

Flurturii din floare în floare vorbesc

Şi astfel o lume de basm ei croiesc.

O spun sincer fără măcar să roşesc,

Îmi place câte o poveste să urzesc,

Dar sunt nepricepută şi stângace,

Nu ajunge să spun doar: îmi place.

Privelişti minunate, nemaiîntâlnite

Cu turle din comori nepreţuite, clădite,

Viciul negru îţi dă mereu fiori

De aceea, alergi după ieftine plăceri.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 55)

E cu mine

Suflete, vreau să-mi fii aproape

Chiar şi unde omul nu încape,

Împreună să urcăm spre cer

Unde răutăţile, invidiile pier.

Să ne înălţăm către infinit,

Şi astfel să privim din nemărginit,

Să înţeleg tot rostul adâncului

Şi să râvnim idealul raiului.

Panta noastră niciodată

N-am s-o simt adevărată,

N-am să înţeleg misterul cerului profund

Şi nici măcar enigmele ce se ascund.

Când spiritu-mi va înţelege al lucrurilor rost

Atunci voi găsi în aster un confortabil adăpost,

Secretul lumii voi şti, alte clipe voi trăi,

Oi şti enigmele ce-au fost şi o nouă viaţă voi întrezări.

Zadarnic mă înşeală visul singuratic,

Mă încântă, îmi dă speranţe gândul meu nebunatic,

Răbdare pentru fiinţa care nu va mai plânge

Lăcaşul veşnic va fi lumina sfântă ce nu se stinge.

Numai bunul Dumnezeu va vesti ceasul

Când pentru eternitate ne vom găsi popasul,

De e la tinereţe ori bătrâneţe, spune ceasul,

Căci Dumnezeu ştie, pentru că e la tot pasul.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 56)

De ce?

Alerg din cotitură în cotitură,

Nu ştiu unde ajung pe care drum,

Nici viaţa nu ştiu dacă se îndură

Să mă lase să mai rămân acum.

Impart dezastrul şi refuz minciunile,

Cu lacrimile mele număr grijile

Şi cu mintea obosită de întrebare

Mă consum, răspunsul mă doare.

Detest oamenii care gândesc una şi spun alta,

Acest obicei ipocrit l-aş distruge cu dalta,

S-a statornicit minciuna la noi şi-n univers,

Şi când ne e groază, surâdem conspirând pervers.

Sătulă de legile ieftine pentru omul cu handicap,

Când el în loc să fie ajutat e marginalizat,

Cum să mai doresc, cu care drept, lume ideală,

Mai bine-mi conserv dreptul sfânt care nu mă-nşeală.

Vrem cu cei sănătoşi să avem egalitate,

Tu, n-ai loc nici măcar în societate,

Noi poate că suntem frauda ursitei omeneşti

Trist, umilit, doar dreptul sfânt care nu mă-nşeală.

Dezastrul vieţii noastre pentru şefi e incomod,

Să nu uite că suntem pământeni, nu chiar proşti

Dar tu nu eşti în stare să ne cunoşti,

S-ar putea ca această dogma neghioabă să nască valori.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 69)

Frunza

Pomului semeţ ce geme şi se pleacă

Vântul îi rupe frunza de pe cracă,

Acum pare că un vechi schelet

Uscat şi călcat sub picioare pare despuiat.

Sărmana frunză, soarta ta mă îngrijorează

Ne naştem, viaţa ne aruncă, ne înspăimântează,

Mă întreb: Ce suntem noi? Încotro ne grăbim?

Precum pomul fără frunze, aprig jelim.

Sărmana frunză se transformă este moartă,

De pe ramura luată, vântul o poartă,

Ce va fi în continuare Domnul ştie, el ştie totul,

Singurul ce este veşnic, îmbrăţişează neantul.

În timp ce-n juru-mi se râde şi se vorbeşte

Spiritul meu avid observă şi gânduri stârneşte,

Divinitatea pentru mine e universul întreg

Limba vântului, jalea frunzelor smulse, eu înţeleg.

(din volumul „O narcisă frântă”, p. 102)

Viaţa

Mă apasă tristeţea şi lacrimile şterg,

O! dac-aş putea prin zăvoi să alerg!

Şi arip de-aş avea ca să zbor cât mai sus!

Dar orişice speranţă pe veci a şi apus.

Duşman îmi e timpul, iar Sufletul meu

Zadarnic se zbate în trup şi-mi este greu,

Căci nu aflu leac, nici răspuns nu găsesc

Şi strig de durere spre Tatăl Ceresc.

Am fost oare, Doamne, copil nedorit?

Ce sunt? Cine sunt? Pentru ce n-am murit?

O mare de oamenitrăieşte sub soare…

În marea aceasta ce rost am eu oare?

(din volumul „Din suflet pentru suflete”, ed.I, p.54)

Ţie, fratele meu drag

Cu sufletul încărcat deschid înalte porţi şi trec

Printer morminte multe, ce lumile petrec,

Eterne melodii al vieţii fir conduc

La marmura cea alba, eu ruga ţi-o aduc.

În neştiinţa meacaut piatră, zadarnic duhul tău

Speranţa mi se naşte din chiar sufletul tău

Simt cum din morminte te-nalţi zile şi nopţi

Şi rătăceşti în aşteptarea-mi, pe sub bolta eternei porţi.

Am venit, dar ecoul mă cheamă înapoi

Cu sufletul fremătând mă aşteaptă o mama

Fericită să ne adoarmă mângâindu-ne cu dor,

Să ne trezim sub cerul albastru la ivirea zorilor.

Frate drag, te caut pe cerul de seară,

Aştept clinchetul soneriei de la scară,

Eşti pentru mine cerul, speranţa ce nu moare,

Îţi aşez pe mormânt frunza de laur nemuritoare.

(din volumul „Din suflet pentru suflete”, ed.I, p.21)

Poezia e sufletul meu

Mă agăţ de tine POEZIE!

Ca un copil de poala mamei

Să trec cu tine în lumea bucuriei

Să scriu mereu, cât ţine veşnicia.

Desi văd parcă-n timpuri apropiate

Cuvintele mele vor deveni demodate

Nebăgate în seamă şi deja uitate

Aşa cum se întâmplă în viaţă cu toate.

Iar eu, cea care astăzi vă scrie

Voi fi una dintre acele anonime

Fericită că odată am fost doar

În vis pe insula lui Robinson.

Privind în mine şi privind departe

Voi mângâia cu drag fiecare carte

Pe care am scris-o cu dragoste vie

Să las ceva din mine pentru nemurire.

(din volumul „Din suflet pentru suflete”, ed.I, p.3)

Mamei mele

,,Mamă” în toate limbile

Inundă toate sufletele

Primul cuvânt rostit ,,Mamă”

Nicum nu pot renega.

Mama-mi este sufletul

Nepreţuit este dorul de ea

Nu găseşti în toată lumea

Perechea ce o poate echivala.

Mama pentru mine e model, speranţă

Ştiinţă, respect şi drumul în viaţă

Să deosebesc binele de rău, să veghez

Pe drumul drept fără să greşesc.

Mamă, pe calea credinţei m-ai îndrumat

Spre fapte bune, măreţe m-ai îndemnat

Mă închin în faţa ta cu respect

Sărut mâna, mamă, semn că că te iubesc!

(din volumul „Din suflet pentru suflete”, ed.I, p.88)

Tata

Cu tata când mergeam împreună

Mereu mă mângâia, mă ţinea de mână

Cu căldura lui îmi dăruia iubirea

Mă ocrotea şi mă ferea de minciună.

Mi-alunga negrele gânduri care dor

A fost demult chiar şi acum mi-e dor

Azi, îmi pare că totul e o amintire

Din care a rămas un noian de iubire.

Tata pentru mine a fost altar şi rugă

Spun cu mândrie să ştie lumea-treagă

Mi-a fost icoană, dr astăzi la ce bun?

Nici măcar cerului nu pot să-i spun.

Îl caut printre fulgere de ape

O mână visând că e aproape

Parcă-l zăresc printer nori de furtună

În noaptea cu stele ce-au uitat să mai apună.

De atunci, mereu mă pierd în noaptea cea de vină

Cu ochii lăcrimând ca-ntr-un bluestem

Şi cu sufletul rănit mereu mă tem

Că bucuria mea nicicând n-o să mai vină.

(din volumul „Dăruire”, p. 24)

Narcisa

O narcisă firavă răsare din noroi

Ca să vestească primăvara şi calde ploi

Tristă, priveşte la lumea stingheră

La ce bun când puritatea-i efemeră?

În lumea ei, plăcerile sunt în vis

În care culorile sunt un gând ascuns

Frumuseţea e toată panorama

Când vântul bate fluturând năframa.

(din volumul „Dăruire”, p. 29)

Alinare

Tot mai obosită simmt tinereţea mea

O las să treacă, nu doresc să stea

Este o umbra pe care n-o dezmint

N-o mai rechem, gândul trecutului îl mint.

Azi, chiar nu înţeleg a cântecului vrajă

Sincer vorbind nici nu ă mai încântă

Nici mângâierea nu-mi va fi de strajă

Şi nu voi simţi bucuria că un Eden îmi cântă.

Să duci în altă parte lira, parfumate flori

Ele numai mi-aduc ca altă data fiori

Altarul meu de gânduri, azi e mutşi gol

Când mă zăreşti e bine să faci ocol.

Aş vrea să mă afund în abisul meu letargic

Să-mi alin în taină simţirea obosită

Când Dumnezeu îmi va da o alba alinare

Se va renaşte speranţa prin descătuşare.

În zilele reci de iarnă, fără griji, tăcută

Uitând de mine însămi, am căutat mereu

Să desluşesc în taină enigma grea şi mută

A cărei explicaţie o ştie Dumnezeu!

(din volumul „Dăruire”, p. 74)

Doamne

Dezleagă-mă, Doamne! De ce-a droit să fiu

Iartă-mă că n-am reuşit să fiu decât ce sunt

Un cântec prea devreme sau poate prea târziu

Un ropot scurt de ploaie, fie şi-un mic vârtej de vânt.

Iartă-mi vina c-am reuşit să fac granit din cărămidă

Pune-mi strajă gurii şi îndreaptă-mi mâna dreaptă

Iertare c-am încercat să fac bronz din bălegar

Şi Pegas cu aripi duble din clasicul măgar.

Iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa

Dar mereu am ascultat şi am urmat povaţa ta

Aş fi vrut mereu să fiu ca toată lumea

Rău cu rău, bun cu bun, cum e omenirea.

Eu, nu sunt decât scribal cărturar

Nu pun nici simţămintele, nici vorbele pe cântar

Dar te rog să-mi dai zborul rândunicii peste mări

Să-mi ducă scrisul meu, dincolo de zări.

Dacă e să mor şi eu, de prieteni ucis

De cei care n-au înţeles încă ce-am scris

Dă-mi, Doamne, binecuvântarea ta

Să pot muri liniştită sud ocrotirea ta.

(din volumul „Dăruire”, p. 90)

Dor de tată

Am fugit în noapte urmărind stafii

Gânduri de luceferi şi de bucurii

Doinea tristeţea pe strune umbrele şi cântul

Iar în codri se aleargă vântul.

Paşii grei mă poartă, ca din pământ

Simt că sunt tânără şi simt că nu mai sunt

Îmi e prieten numai cerul, roiurile de stele

Toate-mi împletesc cununa visurilor mele.

Cât îmi eşti aproape şi totuşi eşti departe

Tatăl meu cu tolba plină de poveşti

Trandafiri pe masa, trandafiri în braţe

Te aştept în casă, în orice dimineaţă.

Vântul îmi mângâie durerea şi plânsul

Ecouri adânci umple tot cuprinsul

Te aştept serile târzii, poate ai să vii

Într-un car cu albăstrele şi cu bucurii.

(din volumul „Eternul cânt”, p. 19)

Dor de mama

Admir umbrele de brazi, lungite

Spre vechea mânăstire curg

Păduri şi vii pe nesimţite

Se îneacă în vânătul amurg.

Iar de pe dealuri depărtate

Deasupra codrilor pustii

Se-nalţă luna şi străbate

În adormitele vechi chilii.

Puterea nopţii se aşază

Ca un năzdrăvan pe pământ

Un singur suflet stă de pază

În tot acest repaus sfânt.

Măicuţă dragă, nopţile de vară

Sunt înfiorători de dulci

Încremenind priveşti afară

Pe cine aştepţi de nu te culci?

Iată că vine el. Gândurile tale

Odată cu stelele mai tari s-aprind

E băiatul care-n lunga cale

Dorul de mama tare l-a cuprins.

Lumina lunii ţi-l arată

E un sfânt cu faţa îndurerată

Cum tu, l-ai visat de atâtea ori

Frumosul cu ochii mari şi rugători.

Te-ndupleci singură să înţelegi

Că durerosul tău amor

Nu-i un păcat, ci o firească lege

Tuturor mamelor pentru cine înţelege!

(din volumul „Eternul cânt”, p. 20)

Taina nopţii

Pe cărarea ce duce în codru

Numai pasul meu se aude

Ploaia rece picură din frunze

Picură mereu şi din ramurile ude.

Nori întunecaţi uşor îmbracă

Cerul nopţii fără stele

Luminoşi mi-arată calea

Numai şi numai ochii mamei tale.

Dorule, du-mă cu tine

Mamei mele să-i spun de bine

Dar nimeni, nici mama pe prispă

Să dea farmec revederii, măcar o clipă.

Vin umbrele să mă-nconjoare

Şi greu mă apasă această stare

Când tu, nu mai luminezi, icoană scumpă

Mama dragă, altarul sufletului urcă.

Ştiu că nori întunecă seninul

Nemărginirilor albastre

O noapte dulce-nvăluire

Lumina gândurilor noastre.

(din volumul „Eternul cânt”, p. 87)

Cântec de primăvară

Iubire! Sfântă, veşnică iubire!

Te simt vibrând în razele de soare,

În neînfrânta vântului suflare,

În dulcea respirare parfumată.

Iubire! Tu, fluid de viaţă, cald şi spornic

Presar curaj în firişoarele de iarbă

Cânţi cu privighetoarea, înger frumos şi darnic

Zbori printre miile de lumi şi umpli universul.

Iubire! Frumoasă, nemuritoare iubire

Tu, împrăştii pretutindeni primăvară

Parfum dai razei, vântului culoare

De săruturi şi farmec umpli lumea.

(din volumul „Eternul cânt”, p. 34)

Versul

În vers e bucuria când ai ceva de spus

Se deapănă pe rând ca firul de pe fus

E poezia vrăjită ce din nimic se-ncheagă

Cine citeşte are nevoie să-nţeleagă.

Slăvit e versul-cântec, miraj, înaripare

Ca un copil adormit în leagănul de rime

Face ca sunetele goale să mi se pară line

În răsuciri de fraze cu vorbe de la tine.

Oricum ţi-ai scrie gândul în zori sau pe-ndelete

Şi-n orice moment retoric, tu nu uita băiete

Că vorba-i ca şi omul, în lume ca şi-n artă

Cu cât mai jucăuşă, cu atât mai deşartă.

(din volumul „Eternul cânt”, p. 94)

Cu gândul

Am ajuns în oraşul care doarme-n miezul zilei

În linişte, tăcere, sub arşiţa nemiloasă de vară

Străzile sunt pustii şi parcă din naştere mute

Se aseamănă întocmai c-un cimitir din Sahara.

Privesc calendarul, enumerând zilele de vară

Cum trec de golaşe, nebăgate de seamă

Dar tânjesc după alte locuri mai frumoase

Precum dragele noastre păsări călătoare.

Haideţi că întinsele câmpii ne aşteaptă

Cu flori multe pe cărări presărate

Zărim lanurile lungi de grâne coapte

În bucuria ce ne-o dă liniştea de noapte.

Întunericul din codru ne îndeamnă

Să intrăm sub parfumuta lor maramă

Să ascultăm orga pădurii, foşnet de vânt

Cu toate gândurile noastre să nască un basm sfânt.

(din volumul „Steaua mea norocoasă”, p. 33)

Triumful aşteptării

E de admirat omul care luptă cu credinţă

În taină Domnul pregăteşte sfânta biruinţă

Pe lume nimic nu e zadarnic

Poate truda şi jertfa sunt vremelnice.

Întunecată e viaţa în beznă de minciuni

Asta nu cred numai ce sunt nebuni

Talazuri năvălesc în vrăjmaşa lumii ură

Loveşte orice mână, huleşte orice gură.

Toate astea pe om, cât mai mult îl doare

Dar simte cum în inmă creşte o floare

Din lacrimi tăinuite se naşte un izvor

După ce mii de ani omul a aşteptat răbdător.

(din volumul „Steaua mea norocoasă”, p. 37)

Mama mea

Sunt tare. Puternică

Stâncoasa cale a vieţii

Am străbătut cu credinţă

Cu mândria în suflet

Păşesc spre luminoasa aurora.

De la 11 luni de viaţă să constaţi

Că eşti pecetluită pentru restul vieţii

Cu tetrapareză spastică

Până la vârsta de 20 de ani…

Am colindat spitale, centre

Recuperare la noi în ţară

Peste hotare, în China şi Ucraina

Intervenţie cu celule stem

18 intervenţii chirurgicale

Prelungiri de muşchi şi tendoane

Am adunat răbdare pentru 100 de ani

Suferind, în veci nu mi-am plâns soarta

Nu m-am plâns, nu mi-am alterat gândirea

Am spus că sunt stejarul neclintit

Am venit în lume într-un moment nepotrivit

Când soarele cu raze îndoliate s-a ivit.

Nu vreau să-mi scriu suferinţa

Că n-am avut bucuria

Copilăriei zgomotoase, sănătatea sfântă

Eternă ca sămânţa

Fecundă ca sărutarea soarelui.

Deseori, disperată m-a înecat plânsul

Virtutea ce-mi dădea curaj, forţă

De nenumărate ori a încercat să moară

Dureri cumplite am suferit…

Când mintea mea se zbătea-n întuneric

Iar trupul între viaţă şi moarte

Sprijin, tratament, leac mi-a fost:

Calmul Dumnezeiesc al mamei

Bunătatea, credinţa, zâmbetul şi înţelepciunea

Am simţit că mă îmbrac din trupul mamei

M-a întărit în lupta cu viaţa, cu boala

Ai înfruntat multe, prea multe pentru mine

Mă aplec cu respect, recunoştinţă şi iubire

Că ai reuşit să resalţi în mine mândrul stejar, neclintit…

Din scaunul meu cu rotile mă ridic cu respect să-ţi sărut tâmplele

Cu fire albe şi strălucitoare. Mamă scumpă, binecuvântează-mă şi rămâi să străluceşti aici şi apoi…

(din volumul „Steaua mea norocoasă”, p. 38)

Cine?

Cine sunt? Un om în luptă cu sine care tace

Mă gândesc că deseori, sunt nevoită ceva a face

Dar mai pot oare învinge simţirea ce m-a învins?

Iubesc… de a mea iubire eu însămi sunt surprinsă.

A înflorit drumul întregii mele vieţi

Cu a lor nemurire şi vesele frumuseţi

Resimt în suflet un foc puternic şi curat

Ca soarele ce arde măreţ şi înflăcărat.

Şi dacă-n mine dorul sfânt creşte

Durerea neîmpăcată a nopţilor lungeşte

Se spune că sunt poetă. Poeta nu-i scutită de chin

Şi nici de tot ce este omenescu-i e străin.

(din volumul „Steaua mea norocoasă”, p. 48)