2020.07.29: „Opere și autori” de Vasilica Mitrea

Vasilica Mitrea revine în atenția cititorului de la malul mării cu vol.I din „Opere și autori”. Cartea a fost publicată de editura Anticus Press și face parte din ciclul „Scriitorii dobrogeni pe drumul către Constanța – Cetate a Literaturii UNESCO”. Lucrarea este o colecție de recenzii și cronici ale unor evenimente literare, reflecții, articole publicate în revistele literare, note de jurnal personal și însemnări din călătoriile autoarei ce au avut loc pe parcursul anului 2019. Reîntâlnim aici o seamă de scriitori care animă viața culturală dobrogeană, dar și prieteni de-ai lor, dintre care îi amintim pe Garofița Jianu, Arșaluis Sarchisian Gurău, Ana Onica, regreatata Ana Podaru din Bacău, Veronica Pârlea Conovali, Gabriel Constantin, Lavric Fomici, Taner Murat, Mariana Păduraru, Antonela Stoica, Mioara Baciu, Olga Văduva, Ion Găină, Florica Stanciu, Alexandra Flora Munteanu, Laura Văceanu, Corneliu Caraivan, Olga Duțu și mulți alții. Așadar, „Opere și autori” vol.I este un document care reflectă o bună parte din evenimentele literare desfășurate în urbea constănțeană în anul 2019 și nu este greu să intuim că, de fapt, în următoarea perioadă autoarea ne pregătește câte o mărturie similară în fiecare an.

https://www.facebook.com/vasilica.mitrea.7

Câte ceva… despre iubire

Iubirea este un sentiment complex, un element care îți poate aduce ori fericire, ori tristețe. Este un sentiment de dragoste față de o persoană, de afecțiune sau de admirație pentru cineva sau ceva. Nu se cere nimic în schimbul iubirii tale. Noi trăim pentru iubire și prin iubire. Pentru a iubi cu tărie, egoul nu mai are ce căuta în noi. Iubirea înseamnă dăruire totală, uitare de sine. Noi toți ne-am născut pentru a iubi. Nu există rațiune pentru a iubi. Iubești pentru că iubești. Iubirea nu cunoaște legi. Din iubire, Dumnezeu și-a jertfit pe unicul său Fiu. Așa îi facem loc și lui Dumnezeu în sufletul nostru. Tot din scriptură aflăm ce a spus sfântul Petru:: „Și de aș împărți toată averea mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Altfel spus - Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” Uiți de tine și te dăruiești celuilalt. Iubirea te înalță și te purifică. Iubirea are și putere distructivă, dar te și poate ridica în sfere înalte, dând sens vieții tale. Poate aduce clipe înălțătoare de fericire, clipe de neuitat, dar poate crea și lacrimi de durere și suferință, de sufocare, cum bine a creionat M.Eminescu în versurile: Ce e amorul. Ce e amorul? E un lung/Prilej pentru durere/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Și tot mai multe cere”. De aceea, important este ca, la începutul unei relații să ai grijă, să aștepți un timp pentru a vedea cum merg lucrurile. A iubi este cel mai frumos sentiment spre care tinde orice făptură înzestrată cu rațiune. Multora ne este frică de iubire, deoarece această forță (energie) din univers nu poate fi controlată. Iubire este atunci când fericirea celuilalt este mai presus decât stările tale proprii de bine. Este atunci când lupți penrtru omul iubit, fără minciună, fără greșeli, fără reproșuri. Este și atunci când, fără egoism, renunți la acea persoană știind că îi este mai bine alături de altcineva, că tu nu îl meriți. Pentru că, omul iubit, este acea persoană lângă care îți dorești să te trezești dimineața, să mergi la brațul lui, să înconjori lumea alături de el, să-i sorbi zâmbetul de pe buze la oferirea unui dar, să o prezinți cu mândrie prietenilor. El (ea) este parte din tine, muza și iubita ta, sufletul tău. Numai prin iubire se poate realiza totul mai ușor. Nici Dumnezeu nu condiționează iubirea. Deci și noi, să iubim fără a cere ceva în schimb.

„Să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți!” Să vă iubiți și pe voi înșivă, fără să vă fie rușine”. Cum să-ți iubești aproapele dacă nu te iubești pe tine însuți? Iubind, viața ta va căpăta un nou sens, o nouă dimensiune. Iubirea nu se ascunde, nu se ține secretă. Acțiunile despre iubire le putem anunța public. Un om care ține secretă o iubire, are ceva de ascuns. O iubire care nu suportă confruntarea cu realitatea, nu-i iubire! Ea trebuie dorită, trebuie căutată. Iubirea cere luptă și sacrificii, dar este și cea care susține tot ce are mai bun în tine.

Dar, oameni buni, învățați să credeți că nu sunteți singuri. Cel ce ne-a dat viață în duh ne deschide brațele. „Cu cât Îi cerem dragoste mai multă, cu atât mai multă vom primi, căci El ne-a spus: ”Cereți și vi se va da”! Singura cale de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, este credința.

Nu trebuie să ne aparțină tot ceea ce ne place. Să nu confundăm dragostea cu egoismul și să ne lăsăm în voia pasiunilor.

Foarte mulți savanți și scriitori au căutat să dea o definiție iubirii.

- Albert Einstein a spus: „cea mai puternică forță din univers este iubirea… Este forța care include și guvernează totul, este în spatele oricărui fenomen care are loc în univers”;

- Alexandre Dumas: „trebuie să iubești pe oricine, orice, oricum, numai să iubești. Iubirea adevărată te face întotdeauna mai bun”;

- Anatole France: „Ne iubim cu adevărat decât atunci când iubim fără motive”;

- Antoine de Saint-Exupery: „Înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere. Îți va fi de ajuns ca ea doar să existe”.

Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile, în viziunea specifică diferitelor genuri: epic, liric sau dramatic.

La Mihai Eminescu iubirea este o forță implacabilă, fără vreo participare a conștiinței. Se caracterizează prin atracție reciprocă, puternică, prin încălcarea unor reguli (o exaltare permanentă, care duce la un dezechilibru sufletesc).

Mitul fundamental, mitul erotic la români este al zburătorului. Apare în visele fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu-le somnul. În mitologia greacă zeul iubirii este Eros.

Tema despre iubire este foarte generoasă și rămâne deschisă. Eu am dat doar câteva definiții și am amintit doar câteva nume care au scris despre acest sentiment, care ne-a încercat pe fiecare.

Iubiți! Iubiți-vă! Numai să nu vă dușmăniți!

(Revista Cervantes)


De la stânga la dreapta: Garofița Jianu, Vasilica Mitrea, Aneta Mușat, Erica Bele, Ionica Bandabrur, Mioara Baciu, Ionuț-Cornel Ciubotaru, Nicolae Răduș, primarul orașului Sulina

Tabăra de creație literară de la Sulina

Sulina, oraș cosmopolit, care ne-a găzduit între 15, 16, 17, 18 iunie, amintire încă vie și așa va rămâne, pe vecie

Am ales orașul Sulina pentru prima ediție a Taberei de creație literară ”Oameni cu suflete frumoase”. De ce? Pentru că la Sulina nu refuză nimeni să meargă. Este un paradis al păsărilor. Este cel mai estic oraș al Europei. Avem Delta Dunării, cu mirajele și meandrele Dunării și canalelor ei, habitatul păsărilor migratoare și nu numai, canalele sale întortocheate cu nuferi albi și galbeni, cu grinduri în care descoperi câte un sat, parcă uitat de lume. Ne-am gândit și la faptul că mulți scriitori, creatori de frumos, nu au văzut această parte a țării noastre și va fi o delectare pentru prietenii noștri. Nu ne-am înșelat, a fost chiar o surpriză plăcută pentru majoritatea invitaților, unii venind pentru prima dată în vizită la Sulina. Însă și aici, diferența este mare între a face o vizită la Sulina și a merge, organizat, întro tabără literară. Programul nostru a fost diversificat și distractiv.

Au participat scriitori din țară, și am să-i numesc pe câțiva: Scriitorul și etnograful Vasile Bele cu soția sa, Cristina Erica Bele din Chiuzbaia, Maramureș; poeta Ionica Bandrabur cu soțul, Constantin Bandrabur; Din Galați, poeta Mioara Baciu cu soțul, Dumitru Baciu; din Constanța, scriitoarea Vasilica Mitrea și poeta Garofița Jianu, care au fost și organizatoare și care, de asemenea, a venit însțită de soțul ei, Costel Jianu; General-locotenent Constantin Zeca, președintele C.M.R.R. Constanța și Comandor (r) George Roiu, care ne-au sprijinit foarte mult în organizarea acestui eveniment și pentru care le acordăm toată prețuirea noastră. Și, bineînțeles că, nici la următoarele ediții sper că nu vor lipsi. Am mers împreună și am depus flori la mormintele eroilor marinari.

Din Brăila și Galați au participat interpreta de muzică ușoară, Roxana Ștefan și poetul-cantautor, Cornel-Ionuț Ciubotaru. Atât evenimentele care au avut loc, cât și vremea frumoasă în care am călătorit pe canalele Deltei, pe plaja Sulina la foc de tabără, la vestitul Cimitir din Sulina, unde am căutat vestitele morminte ale piratului, al prințesei Ecaterina Moruzi, al celor doi îndrăgostiți care au murit îmbrățișați, ne-am rugat pentru somnul lor lin și pentru neuitarea eroilor noștri marinari, ne-au umplut sufletele de bucurie.

S-au lansat volumele: Sulina și Delta Dunării, autoare Vasilica Mitrea și Raze de gând, autoare Mioara Baciu. Spațiul pus la dispoziție de către Primărie, în speță primarul Nicolae Răduș, a fost cel al Bibliotecii „Jean Bart”, unde doamna Ilinca Mihăilă, amfitrioana acestui lăcaș, ne-a adus tot ce am avut nevoie, inclusiv anunțul către localnici l-a făcut tot domnia-sa. Moderatoarea evenimentului a fost distinsa poetă Garofița Jianu care ne-a încântat cu prezentarea. Discuțiile purtate pe marginea acestor două volume au fost foarte intreresante, la eveniment participând și locuitori ai orașului Sulina. S-au acordat diplome: de excelență, de onoare, de merit, de participant din partea Revistei Metafora. Îi mulțumim pentru acest lucru redactorului șef și patronului revistei Metafora, Ioan Ștefan. Voia bună a continuat. După alte câteva melodii, cântate de dragii noștri soliști și prieteni, Roxana Ștefan și Cornel-Ionuț Ciubotaru am plecat pe plaja din Sulina, unde, așa cum am spus, seara s-a încheiat cu un frumos foc de tabără. Ne-am adus aminte de copilărie și ne-am bucurat pentru atmosfera și veselia care o vedeam pe chipurile tuturor.

În altă zi, după micul dejun, datorită ghidului nostru din Sulina, domnul Tudor Sfeda, ne-a condus spre două bărci, acoperite și cu motor, Aurică Ghiuzel și Dan Terente, pescari din tată-n fiu, pentru care delta nu are nici un fel de secrete, ne-au purtat în Golful Musura, pe canalul Barbosu și Cardon, poposind la o terasă din comuna Cardon, unde voia bună și berea a fost la ea acasă. Aici, în satul Cardon, într-un peisaj mirific, de deltă, am servit o bere rece, la umbra sălciilor pletoase. Ne-au acompaniat orăcăitul broaștelor și, ici-colo, în canalul pe care îl priveam, câțiva pești făceau balet spre încântarea noastră. Vroiau parcă să ne spună: suntem și noi pe-aici! La întoarcere, ne-am bucurat ca niște copii, cântând, iar când bărcile noastre se intersectau, ne aruncam unii-altora cu apă, dar soarele puternic și briza plăcută, fiind înconjurați de ape, a făcut să nu rămânem uzi mult timp. În fiecare grup, trebuie să fie cineva care dă tonul și acela nu a fost nimeni altul decât prietenul nostru din Baia Mare, Vasile Bele. A avut multe cântece și glume în „desaga” sa de scriitor și etnograf.

Prânzul, ca de obicei, a fost foarte bogat, nelipsind băuturile, începând de la o horincă de-a prietenului Vasile Bele și terminând cu vinul rece și berea, aperitive, ciorba de pește și saramura sau gogoșile apetisante, din care aroma de vanilie era de-a dreptul îmbietoare, pe care le-am mâncat, chiar dacă simțeam că nu mai putem înghiți nimic. Așadar, nu am rezistat tentației. Alături de scriitori ne-au însoțit persoane foarte dragi nouă: familia Camelia și Colonel (r) Constantin Dorneanu; ofițerii în rezervă, Virgil Mircea, Ion Dobrescu, doamna Aneta Mușat, Vasiliev Liliana și alții. Fiecare în parte a contribuit la voia bună și ne-a dat idei pentru alte distracții.

După o pauză de două ore, ne-am întors la Bibliotecă, unde distinsul domn, Vasile Bele ne-a încântat cu obiceiuri de nuntă maramureșene, aducând din Baia Mare câteva costume tradiționale. Scriitorii noștri au pus în scenă toate ritualurile, începând cu mirii, socrii, nașii și nuntașii, alături de care au participat localnici, încântați de acest program. Nu au rezistat și s-au prins în joc cu noi. Mire și mireasă au fost Constantin Bandrabur și distinsa poetă Mioara Baciu; socrii mari – Ionica Bandrabur și comandorul de aviație George Roiu, socrii mici – Aneta Mușat și Tudor Sfed, iar nașii – Vasilica Mitrea și Generalul Constantin Zeca. „Ce mai nuntă… s-a dus vestea în șapte sate (din acelea răsfirate în toată Delta Dunării).

Am putut aprecia tot ritualul, condus de etnograful Vasile Bele, timp în care am dansat pe muzică maramureșeană, urmând tradițiile lor. Este de prisos să spun cât de tare a plăcut acest număr, cât ne-am distrat și câtă voie bună a creat. Scriitorul Vasile Bele nu a lăsat nici o strigătură de la nuntă să nu fie rostită. Nu a lăsat pe nimeni să nu guste din horincă, nu a lăsat pe nimeni să nu danseze…

Seara, am încheiat-o cu o masă la Restaurantul Coral de pe malul Dunării, la Sulina. Ne-am despărțit toți prieteni, cu părere de rău că părăsim orașul și că s-a încheiat acest eveniment, unde am promis că, la anul, va urma ediția a II-a, iar de această dată ne-am făcut și prieteni la Sulina, dar am căpătat și experiență. Categoric va fi și mai frumos!

Întoarcerea pe fluviul Dunărea a fost pe pasagerul Moldova. Dunărea este una din cele mai formidabile puteri ale naturii. Ea, constituie cea mai mare arteră de navigație internațională, de cea mai înaltă clasă și este fruntașă la numărul de porturi, numărul de nave, traficul de mărfuri, conform unei clasificări a Comisiei Europene. Așa că, am avut ce admira și cele cinci ore cât a durat întoarcerea de la Sulina la Tulcea, nu au fost deloc plictisitoare. Dunărea este și principala sursă de apă pentru producerea energiei electrice, dar și pentru irigații. Oferă resurse biologice, în special pești de apă dulce, specii valoroase, din care ne-am înfruptat și noi, din plin, cât am stat la Sulina. Nu v-am povestit tot, avem multe amintiri dragi, fiecare a simțit evenimentul în felul său, dar, categoric toți cei prezenți au promis că nu vor lipsi la următoarea ediție. Dragi prieteni, oameni frumoși, cu suflete frumoase, în speranța revederii, vă salut pe toți cu prietenie!


Foc de tabără pe țărmul Mării Negre, la Sulina.

De la stânga la dreapta: Camelia Dorneanu, Vasilica Mitrea, Gen.(r) C-tin Zeca, Liliana Vasiliev, Aneta Mușat

„Critice și lirice” de Arșaluis Sarchizian Gurău

Despre doamna Arşaluis Gurău poţi spune foarte multe numai dacă o cunoşti bine, ca om şi activitate literară. Pe mine însă m-a impresionat fiecare întâlnire cu domnia sa. De aceea am să mă refer la faptul că – am ascultat-o ţinând o conferinţă, făcând analize pe text şi recenzii unor mari scriitori sau oameni de valoare, note de lector, a făcut traduceri, a scris poezii de dragoste şi cu caracter patriotic. A folosit „cuvântul” care înalţă un om, care îl face mai frumos şi mai deştept şi ne-a arătat prin EL cartea sa de vizită.

La început a fost CUVÂNTUL, aşa stă scris în Biblie. Dumneaei a folosit cuvântul care mângâie, cuvântul care alină, ci nu cuvântul care doare, care arde, care ucide. De aici am făcut şi profilul uman al doamnei Arşaluis pentru care am şi un respect deosebit.

De altfel autoarea îşi începe volumul CRITICE ŞI LIRICE cu poezia CUVÂNTUL. Şi citez: „Cuvântul – graţie, ce zideşte/Şi doar spre bine osteneşte;/Cuvântul – leac pentru durere/Pur elixir de mângâiere;/Cuvântul – dulce dezmierdare,/Îndemn la milă şi-ndurare;/Cuvântul – vis, imbold şi cheie,/Slujind palate şi bordeie;/. Ce bine ar fi dacă noi am folosi CUVÂNTUL aşa cum ne explică autoarea.

Este preocupată şi de cunoaşterea trecutului poporului său, pe care îl iubeşte ca pe sine însăşi, ceea ce a determinat-o să facă un studiu amplu, atât istoric cât şi lingvistic. Ne-a dezvăluit şi nouă, prin această carte, că poporul armean este un popor vechi şi mândru pe care Noe l-a găsit când a ancorat pe muntele Ararat.

Această epopee naţională, această saga a poporului său o determină pe autoare să cerceteze cu asiduitate rădăcinile neamului său şi să-l caracterizeze ca fiind un popor care a purtat războaie interminabile doar pentru a se apăra, nefiind însetaţi de sânge pentru a domina şi asupri, doar pentru a supravieţui şi a-şi păstra fiinţa naţională şi credinţa. Aici constatăm o asemănare între popoarele noastre de unde pot trage concluzia că această trăsătură de caracter ne uneşte.

Autoarea citează din baladele populare cu trimitere directă la realitate şi constată că timpul nu are puterea să vindece rănile trecutului.

Memoria colectivă îşi repetă evenimentele pentru a le conserva şi transmite urmaşilor, spre neuitare, glasul acestei memorii. Faptul că scriitoarea le aduce de fiecare dată în prim plan dovedeşte patriotism, aşa cum îi stă fiecărui om bine să ţină la poporul său, dovedeşte studiu şi cunoaştere, dovedeşte talent, ceea ce o recomandă ca pe un intelectual de marcă al etniei armene şi, de ce nu, un om de vază al poporului român.

Felicit autoarea pentru această minunată carte, ce ne aduce viu în memorie inteligenţa, demnitatea, hărnicia poporului armean. Fără aceşti scriitori omenirea ar fi mai săracă şi, spre aducere aminte, noi, vom fi mai bogaţi având această carte în bibliotecile noastre.

(Revista Dobrogea Culturală)

„Forța iubirii”, un roman de Ana Onica

Ana Onica ținând în mână romanul „Forța iubirii”

Doamna Ana Onica este o scriitoare arhicunoscută în Chișinău, locul său de baștină.

Ne-am cunoscut în 2017, când a venit la Constanța la Adunarea Generală a membrilor Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Chișinău, unde eu am organizat și moderat acest eveniment.

Prin această apariție, a noului său volum, autoarea se afirmă cu un roman de actualitate socială, descriind, printre altele, chiar viața grea pe care o duc cei ce-și părăsesc Căminul, plecând în străinătate, în speranța unui trai mai bun, așa cum însetatul vede peste tot apă în deșert. Descrierile succinte, referirile socio-politice ne introduc și în actualitatea anilor 1992, când în Basarabia, pe Nistru, a început conflictul armat.

Romanul Forța iubirii te captivează de la primele rânduri. Autoarea, Ana Onică folosește metafore pline de sevă și culoare, cu un rafinament în șlefuirea lor, dându-le astfel mai multă suplețe și transparență – „viața noastră era ca un răsărit de soare”; „noaptea luase în greutate”. Cuvinte încărcate de profunzime, cu rezonanțe surprinzătoare, câteodată nostalgică, alteori expresionistă, autoironică, concisă, face ca lecturarea romanului să curgă ca un fluviu, fără să te poți opri până nu parcurgi tot volumul. Romanul vizează viața de familie, cu bune și cu rele, realitatea socio-politică și lupta acerbă pentru supraviețuire, în care un rol important îl are iubirea, forța iubirii. Unde este iubire acolo este Dumnezeu. Pentru că… „Dumnezeu este iubire!” Aici nu este vorba de o legătură bazată pe interese, pe camaraderie, ci de unitate, de esență divină a căsniciei.

Ancuța, eroina principală, nu acceptă niciodată compromisul în mariajul său, așa cum nu acceptă compromisul în viața de toate zilele. La această verticalitate a comportamentului său, precum și a educației, a contribuit din plin familia sa, așa cum de altfel, înțelege să aplice aceeași dragoste și educație copiilor săi. De aici, din familie își trage seva pentru viitor. Exemplul familiei este elocvent în traseul pe care îl parcurgi în viață. Eliberată de prejudecăți, portretizează puterea senzualității, a feminității, a credinței de neam și patrie, a devotamentului și înțelepciunii. Știe când să se avânte și când să se oprească, dar niciodată nu se lasă doborâtă de greutățile vieții. Ancuța luptă pentru iubire, familie, pentru țara ei. Nimic nu o oprește din drum, presărat cu multe drame. Ținta ei, este întâlnirea cu omul pe care îl iubește și care, printr-o împrejurare nefericită, într-un moment și loc nefericit, soarta îi despărțise. Deși, între timp, împrejurările vieții îi surâse, scoțându-i în cale oameni valoroși, cu potențial material, Ancuța merge mai departe cu visul ei, acela de a fi alături de omul drag. Credea cu toată ființa că îl va găsi. Și cum realitatea ne demonstrează că, atunci când doi oameni se iubesc în același timp, ei se găsesc și conviețuiesc, indiferent de opreliștile pe care le oferă viața. Ancuța, trăiește alături de soțul ei, Damian, de fetița lor, Victorița, însă destinul ia o altă întorsătură, are alt plan pentru ea, și îi despart din nou pentru totdeauna. Dacă facem o comparație cu proza lui Mihail Sadoveanu, Baltagul, remarcăm faptul că Ancuța este o luptătoare. Deși trece prin multe încercări, o ia din nou de la capăt și înțelege că viața trebuie trăită. Alături de un vechi prieten din copilărie, Ștefănel, va fi din nou fericită în noua ei căsnicie. Munca, perseverența, credința, onestitatea sunt cele care o caracterizează, fiind un model pentru multe femei. Sunt analize ale stărilor sufletești, dar analiza lor necesită multă reflecție. Moralitatea, îndemnul la moralitate străbate ca un fir roșu paginile acestui volum.

Forța iubirii – un roman care m-a ținut cu sufletul la gură și pe care îl recomand cu „toată forța de convingere”!

De la stânga la dreapta: Liliana Vasiliev, Vasilica Mitrea, Ana Onica, Valeriu Eutusianu

(Revista Dobrogea Culturală)

La Sebeș, un festin literar

Într-un an Centenar al Marii Uniri, într-o lume divizată de opinii politice, scriitorii, membrii ai Ligii Scriitorilor Români și membrii ai Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, s-au întâlnit într-o lume a lor, petrecând, între vis și realitate, zile superbe.

Această întâlnire a avut și un nume – Tabăra prieteniei literare – De amicitiae, ediția a II-a, desfășurându-se prin grija organizatorică a talentatei poete Mariana Moga, fiică a Sebeșului, cu care se poate mândri orice regiune a minunatei noastre Românii.

Vremea a ținut cu noi, doar vremurile au fost vitrege și așa sunt de mult timp, deoarece, nimeni nu acordă sprijin acestei categorii de creatori, deși ei lasă în urmă, prin cronicile lor, file de istorie. Numai datorită consemnării lor, lumea își poate aminti de anumite evenimente culturale, cum ar fi și acesta, de neuitat. Oficialitățile noastre nu ar trebui să neglijeze acest domeniu, de creativitate, fie el în pictură, literatură, în invenție.

În acest an s-a desfășurat a doua ediție. De-abia acum, cei care nu au participat la prima, și-au exprimat regretul că nu au venit și la prima.

Într-o lume a cântecului și poeziei, într-un decor mirific, oameni dăruiți cu har de la Dumnezeu, au dat valoare și substanță timpului petrecut împreună. Pensiunea Faur, unde am fost cazați a fost transformat în palat, heleșteul populat cu… câțiva pești multicolori, în peștișori de aur, care ne-au îndeplinit toate dorințele, verdele peluzelor a avut mai multe nuanțe de verde, dansurile cu care ne delectam în fiecare seară deveniseră balul Cenușeresei. Un basm în care personajele au fost următorii poeți și scriitori (pentru aduceri aminte): Cornel Udrea (USR), Emilia Dabu (USR), Cornel Nistea (USR), Vasilica Mitrea (USLR, LSR), Garofița Jianu, Constantin Triță (USLR), Constanța Tanțy Triță, interpret Aurel Gita, Ana Podaru (Anglia), Nicolae Costache (Anglia), Ionela Flood (Anglia), Daniel Onaca (Suedia), Vasile Bele, Romulus Moldovan, Ionel Rugea (Mangalia), prof.dr. Vasile Burtea, Alin Cucuruzan (USLR), Ovidiu Vasile, Alexandru Găină (Anglia), istoricul Mihai-Octavian Groza, Dragoș Gelu, Nicolae Bălțescu (USLR, Chișinău), Viorel Birtu Pîrăianu (USLR), dr. Antonia Birtu Pîrăianu, Roșca Vera (Chișinău) Antonia Bodea, Popa Nastasica, Viorica Cazan, Jeni Voina, Doina Bonescu, Eva Udrea, Maria Vaida, cantautoarea Corina Ofelia Corpodean, Alexandru Gîță, solista Berki Ileana și Bandul său, Trupa „Glasuri de Argint” (Vulcan), Lidia Dragoș, Cristi Moga.

Unii dintre noi s-au reîntâlnit, alții, atunci s-au cunoscut, dar un lucru este sigur – am devenit toți prieteni. Prieteniile și întâlnirile dintre scriitori și poeți sunt de-a dreptul mirifice. Vor rămâne în amintire sau de unii consemnate, excursiile noastre făcute la Râpa Roșie, Cetatea Alba Iulia, Muzeul din Sebeș și Casa Memorială „Lucian Blaga”. Toate aceste vizite mi-au inspirat aceste versuri: Foaie verde de năut/Am călătorit cam mult/La Sebeș ca să ajung/Catedrală sau cetate/Eu le-am vizitat pe toate/Nici de Blaga n-am uitat/În casa lui am intrat/La Muzeu am fost primiți/De un ghid. Ne-a informat/Despre „urme” și-artefacte/Să le ținem minte, frate/Din istorie să-nvățăm/Ca să nu mai repetăm/Ceea ce am condamnat/De la înaintași ce-am aflat/Și nimic n-am învățat.

Da, acest adevăr este trist, că nu învățăm nici din greșelile trecutului nostru istoric, dar nici din greșelile noastre proprii.

De la întâlnirea primei ediții a rezultat o Antologie, intitulată „Clepsidra cu sentimente”, coordonată de Mariana Moga, unde 46 de poeți și scriitori, și-au inserat creațiile, spre nemurire.

Un moment de apreciere a fost acela când s-au acordat diplome, cărți și premii participanților, unele fiind din partea instituțiilor partenere.

Ne-am luat La revedere, cu promisiunea că ne vom reîntâlni și în anul următor. Pentru acest lucru trebuie să ne rugăm ca Mariana Moga să aibă sănătate deplină, putere și un dor nemăsurat să ne revadă. Până la următoarea întâlnire, îi mulțumim pentru tot efortul depus în organizarea acestei întâlniri, din 2018, iar celor pe care i-am cunoscut și am petrecut zile minunate împreună, le doresc zile senine, inspirație și… dor de noi!

(Revista Dobrogea Culturală)

Remember Ana Podaru

Am sosit în 2018 în Tabăra prieteniei literare - De Amicitiae, organizată la Sebeș, a II-a ediție. Vară, cald, nu adia nici un pic vântul. Ce-ți dorești mai mult după „traiul„ la bloc, decât să ieși în natură. Pensiunea Faur din localitatea Petrești, situată în sudul județului Alba și al municipiul Sebeș, în paradisul verde ce înconjoară Pensiunea, este un loc ideal de visare, creare și recreere. Aici am fost cazați pentru următoarele cinci zile.

Aveam să întâlnesc scriitori pe care îi știam doar de pe facebook. În timp ce mă uitam la peștișorii colorați în lacul de lângă chioșc, cineva mă îmbrățișează și-mi pune mâinile la ochi. Mă ridic și mă întorc cu fața. Era poeta Ana Podaru, pe care o cunoscusem în urmă cu doi ani, la Constanța, când venise să-și lanseze un volum de poezii.

Ne-am bucurat amândouă de revedere, ne-am îmbrățișat cu toată puterea, ne-am privit în ochi și am constatat, fiecare în parte, că „nu ne-am schimbat deloc”! Am continuat să stăm de vorbă, să facem poze împreună (care există pe facebook), să-mi vorbească despre boala ei. Era foarte încrezătoare că se va face bine. Toți care o cunoșteam, ne rugam pentru ea, pentru că nu mai era un secret pentru nimeni că era bolnavă și, în ultimul timp, scria poezii mai mult din spitale.

A avut și o surpriză pentru noi. A lansat un volum de poezii. Am primit și eu unul, cu autograf din partea ei. În timpul lansării, prin grija poetei Mariana Moga, care a invitat câțiva soliști, au cântat pe versurile poeziilor sale. A fost aplaudată, așa cum numai ea merita. Era dulce, suavă, blondă cu părul lung, cârlionțat, o față de copil. Dar mai presus de orice, era „lipicioasă”. Îți zâmbea și te îmbrățișa! Nu puteai să n-o iubești! Toți o iubeam în tabără! Era ca un copil răsfățat. Așa părea, dar era puternică și sigură pe sine!

Vestea din 7 octombrie 2019 a căzut pentru mine ca un trăznet. Am aflat, tot de pe facebook, că: „Ana noastră dragă, s-a stins”! Nu! Nu! Nu! Nu mai știu cât timp m-a revoltat această știre. Negam știrea. Nu vroiam să cred! Era ca și când, dacă eu nu cred, nimic nu s-a întâmplat! Mi-au dat lacrimile! Nu aveam stare! Nu se poate, era prea tânără, își dorea să trăiască! Spunea că merge spre bine. Era încrezătoare! Vorbeam singură prin casă. Eram revoltată! Nu știam pe cine și pe ce să dau vina! Așa au trecut cele câteva zile până la înmormântarea ei. Nu pot să uit frumusețea ei, talentul ei de poet, iubirea ei pentru oameni. Acum, întâlnindu-mă cu fratele nostru basarabean, poetul Victor Cobzac (VicCo), la Coșereni, unde a avut loc Simpozionul Internațional, ediția a IV-a, LACRIMI PENTRU NEMURIRE, mi-a dăruit un volum, intitulat: POEZII ÎNGEMĂNATE „REZIST”, Antologie vol.II, Chișinău-Londra, 2019. Un nou motiv de neuitare, draga noastră Ana Podaru, deoarece volumul vă aparține amândurora. Amândoi ați scris cu iubire de neam, de țară, de oameni! Cum pot să te uit vreodată?! Acum, te voi căuta printre stele!

Oameni buni! Prețuiți-vă viața, dar și prietenii!

* * *

Postfață la „Când visele prind aripi” de Garofița Jianu

Garofița Jianu și-a pregătit debutul literar cu volumul „Iubita cu nume de floare”, Editura Coresi, 2017, lansat în cadrul Prăvăliei cu Cărți. poezii în vers liber, Se simte atrasă de poezia romantică, de iubire – prin aceasta satisfăcându-și structura sa spirituală care îi trasează destul de corect portretul psihologic.

Urmează volumul II, „Iubirea mea îți aparține”, apărut la Editura Liric Graf, 2018, lansat în cadrul Cenaclului literar „Mihail Sadoveanu”, poezii în vers clasic.

O dată cu apariția acestor volume, poeta Garofița Jianu publică poezii în diferite Antologii, cum ar fi: Iubirea, o armă letală?, Editura Contrafort, 2017; Vis împlinit, Antologie de poezii, apărută la Editura Ștef, tot în 2017; Lacrima dragostei – Antologie, apărută la Editura eCreator, 2017; Poetica – Antologie, Editura Donysos, 2017.

Garofița Jianu frecventează Cercurile literare nu numai în Constanța, ci și în alte mari orașe și se face remarcată prin creațiile sale, dar și prin verva sau buna dispoziție. O interesează toate aparițiile editoriale care apar, fiind un bun observator, dar și critic în același timp. Această remarcă o regăsim în versurile poeziei Sunt doar o licărire-n viața ta: Sunt clipe când mânia mă orbește/Când sufletul în locul meu vorbește/Fără să mă gândesc rostesc cuvinte/Spun cursiv ce mi se năzare-n minte. Aici, poezia se întrepătrunde cu spiritual ei fin de observație. Nu admite compromisuri, are spiritul de dreptate, ceea ce face să-i domine gândirea.

Versurile apărute, atât în volum cât și cele de pe facebook atestă deplina maturitate artistică a poetei Garofița Jianu, prin comentarii și like-uri, ceeace o consacră drept o creatoare originală. Toate acestea aduc o recunoaștere oficială a meritelor sale.

Prin creația sa inspiră chiar și compozitorii pentru a-i fi cântate poeziile sale, nu numai recitate. „Strigă viscolul în suflet și îmi cerne foc în vene/Simt atâta pasiune ca o ploaie de suspine/Nu te-mpotrivi iubirii, hai privește-mă în față/Numai tu poți să oprești iarna care mă îngheață (…) Nu mă dezbrăca de suflet, nu mă alunga-n pustiu/Îți șoptesc doar adevărul: TE IUBESC de când mă știu!/Îmi doresc să-mi fii aproape, iar prieten, iar iubit/Brațul care mă cuprinde și mă poartă-n infinit”.

Poezia Garofiței Jianu tratează într-o formă metaforică condiția geniului, a artistului care-i prețuiește pe marii noștri poeți, care îi devin mentori și sprijinitori: Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana.

Sunt aproape convinsă că, istoriile literare o va trece pe Garofița Jianu printre simboliști, o urmașă a poeților pe care i-a venerat. Simbolismul a însemnat un curent inovator, cu consecințe însemnate pentru dezvoltarea ulterioară a literaturii.

Temele poeziei sale sunt adeseori cele ale naturii, dar și cele ale esenței umane. Cine poate mai bine să exprime, decât poeta Garofița Jianu, adevărate picturi în natură, dar și zbuciumul ei sufletesc: Azi ninge afară și tu ești departe/Te țin ascuns în sufletul meu trist/Mi-ești viața întreagă, știi c-am să rezist/Iubirea mea te cheamă cât am să exist/Prin stele dalbe, am să dansez cu tine/Eu te aștept cu inima voioasă/De câte ori te-ating, mă simt mireasă/Emoția din suflet, vie, mă apasă!

Garofița Jianu a atins apogeul în iubire, dar și tristețea părăsirii de cel drag: Cum să vin să-ți cer iertare, dacă m-ai uitat deja/Clipele de fericire, vraja ce ne-nconjura/Ai uitat magia noastră, clipa tu ai sinucis/În secunda, când portița sufletului, ți-ai închis/Ai decis să uiți de mine și-ai plecat în drumul tău,/N-ai privit o clipă-n spate, să vezi cât îmi e de greu,/Nici durerea, nici suspinul nu te-au adus înapoi,/Chiar de mă topeam de dorul și-amintirile cu noi/M-ai lăsat în prag de iarnă, înghețată, fără tine/Nu te-ai întrebat, iubire, dacă mor sau de mi-e bine./Îți vorbeam cu lacrimi rîuri, picături din suflet pur,/Pentru ce atâta vreme, de iubire să îndur?

Mă opresc aici, la doar trei strofe din șase, deși ele exprimă cel mai bine strigătul deznădejdii în care rămâne cel părăsit. Poezia este intitulată „E păcat”, dar nimeni nu-și mai amintește de păcat. În război sau în dragoste, totul este permis. Cel puțin așa se spune. Garofița Jianu știe cel mai bine să ilustreze scene dintr-o poveste de dragoste, dar știe să descrie și clipele când tânjește după puțină iubire, așa cum o face în poezia „Doresc un pic de fericire”: Închide ochii, simte-mă iubire?Doresc să-mi dai un pic de fericire/Poate, ai să înțelegi, mai bine/Când vei simți parfumul meu pe tine. Toate poeziile sale sunt frumoase, toate au un mesaj și cred că orice cititor se va regăsi în aceste versuri.

O felicit pe Garofița Jianu pentru acest volum ”Când visele prind aripi” care va fi ca o terapie pentru sufletul cititorului. Așteptăm următorul volum care să ne aducă aceleași bucurii ca și precedentele sale cărți.

(Revista Metafora)

Postfață la „Alexandra” de Veronica Pârlea Conovali

Veronica Pârlea Conovali, o autoare de proză și poezie este implicată activ, ca promotor cultural și dascăl, întro zonă încărcată de istorie. Natura a înconjurat-o cu flori de viață nouă, cu pomi cu rod bogat, cu cântecele păsărelelor, cu o educație aleasă din partea părinților și a dascălilor săi, pe care le-a ilustrat în operele sale.

Am cunoscut-o la Constanța, la adunarea generală a U.S.L.R. De la început am văzut în domnia-sa un caracter puternic, un comportament nobil, iar după ce i-am citit și cele trei volume dăruite, am apreciat-o și mai mult, ca pe o valoare literară în istoria literaturii basarabene. În titlurile volumelor sau al poeziilor sale răzbate un strigăt de durere al neamului românesc, al destinului crud prin deportările în Siberia, prin nedreptățile suferite, prin sfârtecarea țării noastre de puteri străine, dar și o mare dragoste de neam și poporul său.

Volumul de poezie „Lăcrimează-n dor amurgul”, apărut în anul 2016, la Chișinău, vorbește tocmai de această dragoste de țară, de strigătele de durere ale neamului. Primul poem, intitulat „Plâng de bucurie că-s român”, avem versuri exemplificatoare: „Strigă Tisa, strigă Nistru/Dunărea și tot poporul/Strigă cerul și credința/Să ne spună adevărul/Sfârtecată de dușmani/Strâmtorată și rănită/Ca o palmă ești pe hartă/Moldovioara mea iubită”.

Scriitori, precum Veronica Pârlea Conovali, sunt adevărate comori pentru poporul său. Ea își strigă nu numai dorul de țara și de neam, nu numai că se revoltă de tot ce s-a întâmplat, dar o doare și neputința pentru a îndrepta tot ce a fost și este nedrept. Acești autori sunt un izvor nesecat al înțelegerii istoriei epocilor sale pentru urmași, pentru iubitorii de literatură. Își dă seama că singură nu poate rezolva, și, în poezia Chemare, își exprimă gîndurile: „Din ploile căzute peste noi,/Trecutul este zămislit de doi/Prezentul este-n mâinile la mii,/Rămâne să săpăm în temelii”.

În acest, cel mai recent volum, Alexandra, autoarea își definește valorile morale. Un autor nu poate să scrie altfel, decât așa cum gândește. Veronica Pârlea-Conovali a dovedit că are un talent incontestabil povestind aceste întâmplări și că stăpânește arta dialogului. Autoarea dă sfaturi pline de înțelepciune și pilde educative, așa cum se întâmplă în Răsplata, Spovedania, Întâlnirea, Ultima rugăminte. Pe lângă calitatea iubirii de țară, dar și de confrații săi, care trec prin momente de criză, așa cum reiese din povestirea Testarea prieteniei, are și puterea de a dărui celor ajunși în nevoi materiale. Cu o dexteritate izvorâtă din fondul ei sănătos peste care s-a suprapus cinstea și morala părintească, apelează la citate care o definesc „faci bine, bine ajungi”. Citind cartea nu poți să nu faci asocierea dintre autoare și Alexandra. Îi mulțumim doamnei Veronica Pârlea-Conovali, pentru meritul de a ne învăța să fim onești, respectuoși, generoși cu aproapele nostru, așa cum, de altfel, ne învață și Biblia. Recomand spre lecturare acest volum!

(Revista Dobrogea Culturală)

„Locuiesc pe Ulița Tatarstan” de Taner Murat

Vineri 27 septembrie 2019, la sala de conferințe a Hotelului Megalos din Constanța a avut loc întrunirea Cenaclului Literar „Mihail Sadoveanu” în cadrul căreia s-a făcut lansarea volumului „Locuiesc pe Ulița Tatarstan” de Taner Murat apărut la Editura Anticus Press.

Întâlnirea a fost descisă de către domnul Aurel Lăzăroiu, coordonatorul cenaclului, care a făcut o scurtă prezentare a autorului, după care Taner Murat a prezentat cartea amintind atât contextul în care a fost scrisă dar și evenimente și fapte din istoria tătarilor. Au mai vorbit prof.univ.dr. Nuredin Ibram, poeta Cornelia Grozavu, scriitorii Gheorghe Mihalache și Adrian Nicola, prof. Alexandra Flora Munteanu, prof. învățământ primar Luciana Șerban și prof. Coca Elena Gheorghiu. La eveniment a participat și un grup de circa 20 copii de la Școala Gimnazială nr.1 coordonat de către doamna prof. învățământ primar Menagi Enise. Dintre aceștia, elevii Defne Ibadula (clasa a IV-a) și Mahsut Ibadula (clasa a V-a) au recitat câte o poezie în limba tătară. La finalul întâlnirii autorul a făcut o donație de carte bibliotecii Școlii Gimnaziale nr.1 din Lumina. Din partea școlii, a adresat mulțumiri pentru invitație și pentru donație doamna prof. Florența Gariela Pană, directorul instituției. Evenimentul s-a încheiat cu o sesiune foto și de autografe.

Pe domnul Taner Murat l-am cunoscut cu câțiva în urmă. Să fie 10 sau 12 ani. Nici eu nu mai știu. În toți acești ani, conduita și atitudinea sa, a fost întotdeauna a unui prieten adevărat. Prieten, dar și scriitor. Organizator de evenimente culturale de mare interes internațional și național. În fiecare an, aduce la Constanța mari personalități de peste hotare, nume cu răsunet internațional: cercetători, istorici, scriitori… Niciodată nu uită să-și invite și colegii de cenaclu. Am participat de câteva ori la astfel de manifestări, unde atât talentul de moderator, de traducător (în limbile tătară și română), se îmbină cu cel de gazdă ospitalieră pentru toți invitații săi.

Când am primit volumul „Locuiesc pe Ulița Tatarstan” l-am răsfoit imediat, urmând ca, pe îndelete să-l citesc. Nici de data aceasta nu m-a dezamăgit domnul Taner Murat. Cu o sinceritate demnă doar de domnia sa, amintește cu acuratețe, cum le-a cunoscut pe unele din scriitoare, membre ale Cenaclului și prietenele mele: prof.univ.dr. Olga Duțu, Laura Văceanu, Coca-Elena Gheorghiu, Alexandra Flora Munteanu, Arșaluis Gurău… Cum a întâlnit-o la mine pe fosta lui profesoară și scriitoare, Emel Emin, la Ziua mea de naștere. Citez: „Miercuri, 14 octombrie 2015. Da! Exact așa. Pentru că autorul scrie un Jurnal memorialistic. Și nu uită să ne facă și o scurtă caracterizare: „Când o asculți pe doamna Olga Duțu realizezi imediat vocația de istoric literar și descoperi strălucirea academismului. De câte ori ia cuvântul mă simt un spectator solitar și distant. Încerc să nu vorbesc niciodată după ea. Cine o face devine neinteresant”. Acesta este autorul volumului „Locuiesc pe Ulița Tatarstan”. De o eleganță și un bun simț ieșite din comun. Putem trage concluzia și numai din această caracterizare. Și… tot așa, ne descrie pe fiecare în parte.

Descopăr din nou o altă frază despre mine: „Marți, 21 iunie 2016. Afară este foarte cald. Plină de sensibilitate și emoție Vasilica Mitrea lansează la Muzeul Național al Marinei Române, noua sa carte „Marina și marea”. Aici o întâlnesc pe Emel Emin. Nu am mai văzut-o de mult timp. Mă întreabă despre Mickiewicz „Sonete din Crimeea” în limba tătară: „Se întâmplă cumva să mai aveți un volum?” Sunt extrem de plăcut surprins și mă precipit: „Desigur, vi-l ofer cu mare drag”. „Cândva, pe vremea când eram un puști de gimnazială, preda limba turcă la școala unde învățam. Știam că a studiat la Sofia și o admiram în mod deosebit. Apoi, mi-a fost dascăl la Universitatea Populară. După aceea a predat la Universitatea Ovidius. Astăzi, poeta își dorește un volum din traducerea mea. Ce favoare!”

Răsfoiesc cartea și, din nou: „Cenaclul Literar „Mihail Sadoveanu”: Dublă lansare de carte… Asta s-a întâmplat joi, 15 martie 2018, la întâlnirea care a avut loc la Biblioteca Județeană „I.N.Roman”, Vasilica Mitrea a prezentat două cărți: „România divizată” și „Antologie Jurnalistică, vol.VI”. Și, uite-așa, îmi amintește și mie când și unde au avut loc evenimente din viața mea.

Mergând pe firul narațiunii din volumul „Ulița Tatarstan”, aflăm următoarele: „Marți 17 aprilie 2018, 16.35: … Azi vreau să fac ceea ce fac toți visătorii care ajung în Kazan. Vreau să hoinăresc. Nu există nici un loc unde nu ar trebui să merg, așa că vreau să cutreier Kazanul în sus și în jos. Merg de-a lungul străzii Tatarstan și, când ajung la capătul ei, iau la pas împrejurimile. Nu după mult timp, habar nu am pe unde sunt și unde mă duc. De-a rătăcitul prin oraș, devine, pentru o vreme, jocul meu preferat. Admir tot ceea ce văd în timpul plimbării. Încerc să nu îndrăgesc nimic peste măsură, căci atunci când prinzi drag de ceva sau cineva, fie că este un lucru, o clădire frumoasă, un monument impunător sau o ființă umană, totul în jur pare că se estompează. Nu reușesc. Mă îndrăgostesc de tot ce văd. Așadar, sfârșesc prin a face eforturi de a nu transforma dragostea în patimă”.

Am citat un fragment din autor, pentru dumneavoastră, dragi cititori, ca să vă convingeți cât talent are la povestit, dar și câtă sensibilitate asupra a tot ce-l înconjoară. Aș cita din aproape toate însemnările sale, atât de mult îmi plac și îmi merg direct la inimă. Doar fragmentele scrise de autor îl caracterizează cel mai bine.

Vizitele la anumite obiective turistice, iar altele de interes cultural îl revigorează pe scriitorul Taner Murat, dar cunoaște și multe personalități locale.

Sunt amintiți în carte scriitori clasici tătari, cum ar fi Kul Galiy, Kul Șerif, Abdulla Tukay sau oameni de cultură contemporani: laureatul premiului Pușkin pentru literatură Ildar Abuzyarov, artiștii plastici Sagida Siraziyeva și Riyat Muhametdinov, scriitorul Valery Petrovskiy, Danil Salihov, președintele Uniunii Scriitorilor din Tatarstan și adjunctul său Ramis Aymetov, marele pictor Rușen Șemsutdinov, prozatorul Vahit Imamov, directorul revistei „Maydan”, poetul Ravil Feyzullin, redactorul șef al revistei „Kazan Otlarî”, poetul Robert Miñnullin și mulți alții cu care întreține discuții despre cultura tătară. „Tătarii au fost un popor de păstori seminomazi. Adică, unii erau nomazi în timp ce alții preferau să se stabilească undeva și să treacă la ocupații specifice sedentarismului. Cele două grupuri au interacționat permanent și se trecea în mod liber de la un mod de viață la celălalt, La nomazi nu se poate dezvolta relația cu pământul, așa cum s-a întâmplat în Evul Mediu cu culturile europene, căci sunt nevoiți să se mute permanent. În compensație se va accentua relația de sânge, de prietenie, de rudenie!” (pag.72)

„Locuiesc pe Ulița Tatarstan din Kazan. Fereastra mea se deschide către teatrul Kemal și lacul Kaban. În urmă cu cinci zile ningea cu fulgi mari. Lacul era înghețat. Acum vremea este însorită și caldă…”

Da, am parcurs volumul dintr-o răsuflare. Scrie ușor și totul curge ca un fluviu. Atât opera cât și Omul Taner Murat sunt la înălțimea timpului și a vremurilor în care trăim. Îl felicit pe scriitorul și traducătorul, inginerul și profesorul Taner Murat pentru tot ce a scris și pentru tot ce reprezintă în viața noastră contemporană.

* * *

Rătăcind pe „Țărmul unui vis” de Garofița JIANU

23 februarie 2019, lansare de carte: Țărmul unui vis, autor Garofița Jianu. Până aici, nimic deosebit. Surpriza a fost aceea că, au venit din țară, scriitori și poeți cunoscuți: George Terziu, Andrada-Silvana Tcacenco, Mioara Baciu, poet și cantautor Cornel-Ionuț Ciubotaru, Nicoleta Gordon, Adrian Goia, Ioan Pop, Mihaela Borzea, Maria-Magdalena Ciocan, printre care și mulți cititori ai autoarei, care vin mai rar la astfel de evenimente.

Garofița Jianu și-a pregătit debutul literar cu volumul „Iubita cu nume de floare”, Editura Coresi, 2017, lansat în cadrul Prăvăliei cu Cărți. poezii în vers liber, Se simte atrasă de poezia romantică, de iubire – prin aceasta satisfăcându-și structura sa spirituală care îi trasează destul de corect portretul psihologic.

Urmează volumul II, „Iubirea mea îți aparține”, apărut la Editura Liric Graf, 2018, lansat în cadrul Cenaclului literar „Mihail Sadoveanu”, poezii în vers clasic. Al treilea volum – Când visele prind aripi.

O dată cu apariția acestor volume, poeta Garofița Jianu publică poezii în diferite Antologii, cum ar fi: Iubirea, o armă letală? Editura Contrafort, 2017; Vis împlinit, Antologie de poezii, apărută la Editura Ștef, tot în 2017; Lacrima dragostei – Antologie, apărută la Editura eCreator, 2017; Poetica – Antologie, Editura Donysos, 2017, etc.

Garofița Jianu frecventează Cercurile literare nu numai în Constanța, ci și în alte mari orașe și se face remarcată prin creațiile sale, dar și prin verva sau buna dispoziție. O interesează toate aparițiile editoriale care apar, fiind un bun observator, dar și critic în același timp.

Este o sărbătoare de suflet apariția unei cărți. Pentru autoarea Garofița Jianu, acest volum, al IV-lea, ȚĂRMUL UNUI VIS este cu adevărat o bucurie și pentru autoare, dar, mai ales, pentru cititori. Cine nu a iubit, cine nu a fost trădat în iubire, ca orice poezie să nu-ți trezească amintiri, dulci sau amare, așa cum numai Garofița Jianu știe să le dea viață, să te facă să te identifici cu orice poveste de iubire.

Să deschidem această carte cu sentimente curate, pline de iubire, așa cum le descrie autoarea în poeziile sale și așa cum vibrează inima noastră, citindu-le. Garofița Jianu, o autoare modernă a secolului XXI, trăiește iubirea la cote maxime, arde ca un foc continuu, etapă cu etapă, fiecare vâlvătaie din „sufletu-i bolnav” cuprins de vrajă. Vede în iubire un suflet vindecat de orice rău din afară, un cadou dat de divinitate. Autoarea ne trimite la puterea divină atunci când mai există încă un dram de iubire pentru omul de lângă tine. În definitiv, și sfântul Petru a zis: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În poezia „Gânduri pentru noi” – „Iubirea mea, dacă există Dumnezeu, atunci brațele mele te vor alinta iar. Dacă puterea lacrimilor, din suflet, vor avea ecou în lumea îngerilor, atunci tu, îmi vei fi iar lumină și bucurie”.

Iubirea este sau nu este! Este un sentiment care îți cuprinde toată ființa, nu mai vezi lucruri în jurul tău, nu mai asculți de sfaturi și depunerea de eforturi în vederea autoîmplinirii poate fi motivarea supremă pentru majoritatea oamenilor,

Dar, tot iubirea, în alte împrejurări, îi îmbolnăvește sufletul. Citez: „Sufletu-mi bolnav se zbate, doar spre tine a privi”. Orice iubire sau aproape orice iubire vine și cu dezamăgirile ei: „Încă sunt cuprinsă-n vraja, care nu se va topi”! Un autor scrie așa cum gândește, se identifică cu personajul, îi definește valorile morale. Pentru a descrie sufletul plin de durerea ce îl cuprinde, atunci când descoperă că acestor sentimente le ia locul dezamăgirea, trebuie să ai un talent nativ incontestabil, ca cel al autoarei, care este înzestrată cu har și dar de la Dumnezeu, să poți descrie prin versuri, durerea! Sufletul, plin de vraja iubirii, este ca o scoică plină cu perle, care așteaptă artizanul să le șlefuiască și să strălucească la gâtul „prințesei”! Iubirea, în accepțiunea autoarei, transcrisă în versurile sale, nu mai are loc în carapacea sufletului și irumpe, uneori ca un strigăt, alteori ca o șoaptă spusă la ureche, așa cum le stă bine cuvintelor de iubire să fie rostite. Să nu audă nimeni magia cuvintelor dintre inimile celor doi, să le audă doar ei și inimile să vibreze de fericire. În definitiv, fericirea este o trăsătură fundamentală a creștinului, cât și a cetățeanului „liber cugetător”. În iubire există și maxima fericire. Și într-un caz și în celălalt, lumea întreagă tânjește după fericire și o caută într-un mod aparte, care, surprinzător, deseori produce nefericire. Se întâmplă adesea când iubirea este dăruită doar de unul dintre parteneri. Iubirea adevărată se trăiește în doi! Intrând doar în Împărăția Dragostei lui Dumnezeu, vom găsi fericirea adevărată și durabilă, indiferent de vicisitudinile vieții și problemele care ne par insurmontabile și cu care ne confruntăm. Uneori, suntem fericiți fără să știm de ce. Adevărata fericire durabilă este fără cauză. Garofița Jianu găsește întotdeauna o cauză a fericirii: iubirea dintre un bărbat și o femeie, dragostea pentru natură, pentru prieteni, pentru familie și de tot ce o înconjoară. Autoarea are încredere în iubire și își construiește fericirea spunând: „Te iubesc pentru că te iubesc și nimic mai mult”. De aici începe iubirea. De la sufletul ei generos care respectă Omul și îi prețuiește valorile. Dumnezeu se manifestă prin fiecare dintre noi cu calitățile și defectele noastre. Avem parte și de bune și de rele. Important este să nu ne alterăm sufletul.

Tăcere! Așa se înțeleg cel mai bine doi îndrăgostiți – prin tăcere. Am scris această frază, ca să descopăr în paginile volumului său, titlul unei poezii: Tăcerea – liniște pentru amândoi. Citez: „Să nu-mi spui nimic iubire, am văzut și-am înțeles/Știi, când somnul mi-i departe, stelele-mi vorbesc/Azi tăcerea-i ca o umbră, ne acoperă treptat/Visul vieții mele zace, șansa mi s-a spulberat”.

Cu greu mă abțin să nu citez mai mult din autoare, pentru că, în versurile sale izvorăsc sentimentele ca o fântână arteziană: „Voi fi cu tine, chiar de voi pieri/Nu voi gândi o clipă la un mâine sau la altceva…”

Tema iubirii, abordată de mulți poeți, clasici și contemporani, la poeta Garofița Jianu este foarte amplă și poate rămâne deschisă pentru alte volume de poezie. Și, nu mă îndoiesc, că vor fi la fel de frumoase.

Garofița Jianu, o poetă în devenire, a ajuns deja la stadiul de poetă consacrată. Este poeta iubirilor gingașe, poeta dezamăgită de iubire, poeta iubirilor împlinite. Această remarcă o regăsim în versurile poeziei: „Dacă m-ar aduce viața, față-n față iar cu tine//Oare cum aș proceda, aș fugi, în zbor spre mâine?/Aș acunde în tăcere toate clipele de dor/Aș zâmbi cu nepăsare și te-aș săruta ușor?”

Aici, poezia se întrepătrunde cu spiritul ei fin de observație. Nu admite compromisuri, are spiritul de dreptate, ceea ce face să-i domine gândirea.

Versurile apărute, atât în volum cât și cele de pe facebook atestă deplina maturitate artistică a poetei Garofița Jianu, prin comentarii și like-uri, ceeace o consacră drept o creatoare originală. Toate acestea aduc o recunoaștere oficială meritelor sale.

Prin creația sa inspiră chiar și compozitorii pentru a-i fi cântate poeziile, nu numai recitate.

Poezia Garofiței Jianu tratează într-o formă metaforică condiția geniului, a artistului care-i prețuiește pe marii noștri poeți, care îi devin mentori și sprijinitori.

Sunt aproape convinsă că, istoriile literare o va trece pe Garofița Jianu o urmașă a poeților pe care i-a venerat. Dispune cu prisosință de talentul necesar pentru a fi remarcată și citită. Inspirația poetică vine și din fiorul de taină al vieții, se contopește cu natura, cu iubirea de viață, de liniște și pace, cu iubirea de frumos. Întreaga operă poartă reflexul unei lumini spirituale, a unei atitudini hotărâte, așa cum îi este și firea. Este o permaentă trăire poetică.

Temele poeziei sunt adeseori cele ale naturii, dar și cele ale esenței umane. Garofița Jianu a atins apogeul în iubire, dar și tristețea părăsirii de cel drag. Mă opresc aici, la doar două versuri, deși toate exprimă strigătul deznădejdii în care rămâne cel părăsit: „M-ai făcut să simt pustiul și nevoia ce mă seacă/Și apoi, nepăsător, îmi șoptești că o să-mi treacă?”

Poeta, Garofița Jianu știe cel mai bine să ilustreze scene dintr-o poveste de dragoste, dar știe să descrie și clipele când tânjește după puțină iubire. Toate poeziile sunt frumoase, toate au un mesaj și cred că orice cititor se va regăsi în aceste versuri.

O felicit pe Garofița Jianu pentru acest volum ”Țărmul unui vis” care va fi ca o terapie pentru sufletul cititorului. Așteptăm următorul volum care să ne aducă aceleași bucurii ca și precedentele sale cărți.

(Cronică publicată în revista româno-canadiană STARPRESS)

„Nestematele iubirii” de Gabriel Constantin

Volumul Nestematele iubirii, apărut la Editura PIM, 2019, al binecunoscutului preot-poet Gabriel Constantin este al cincilea, apărut în ordine cronologică, după: Aripi de heruvim, Editura Harvia, Tulcea, 2010; Lumini din cer, Editura Harvia, Tulcea, 2013; Din lira inimii, Editura Harvia, Tulcea, 2016; De vorbă cu Dumnezeu, Editura Lucas, Brăila, 2018. Vorbim deja de un poet consacrat, „cu acte în regulă”, mai ales că, din anul 2019 este și membru al Ligii Scriitorilor, filiala Dobrogea, ales, în prima adunare generală și vicepreședinte al acesteia.

Nu este ușor să vorbești despre poetul-preot sau preotul-poet Gabriel Constantin, deoarece abordează în versurile sale diverse teme. De la iubire… la simbolistica eșecului în mariaj; de la frumusețea naturii la frumusețea sufletului; de la zei… la Dumnezeu. Pătrunde prin versuri în viața sfinților. Iată, cum autorul, trimite o „Epistolă pentru cei îndrăgostiți”: „De ce cad pe gânduri noaptea și pe somn îl pedepsesc?/Vă răspund cu prisosință tuturora: E firesc,/Când iubești așa femeie să fii înfrățit cu plânsu-ți,/Pe când valul și furtuna se-ntâlnesc în tine însuți;…”

Când nori grei se adună întrun mariaj, autorul, prin versuri bine alese, ne explică: …„Pe ea o cheamă Ana, pe el, Alexandru./Ochi, lacrimă, vreascuri, scânteie,/Shakespeare:„Slăbiciune, numele tău e femeie”…/S-au despărțit acum un an – el e cu alta/Iar ea se pare că s-a măritat prin Malta;/Pe bogătașul soț bineînțeles că l-a băgat în pământ,/Ea a rămas cu averea, el cu un fastuos mormânt./E veselă, volubilă și are din ce trăi,/A aflat că Alexandru a avut parte de balconul gri;/După doi ani se prinde de ea un cancer galopant,/Nu o poate salva nici inelul sclipitor cu diamant./E o dimensiune a iubirii din interes prea complicată,/Într-o viață accidentală și accidentată…”

Iată cum autorul reușește prin câteva versuri (cuvinte potrivite) să descrie viața, ca un roman, a doi tineri. Este ușor atunci când ai talent, când ai har de la Dumnezeu. Și autorul are din plin. Și talent și har.

Natura! Cântată de trubaduri și … de poeți. Cântată de poetul nostru național, Mihai Eminescu. O temă omniprezentă! Dacă Mihai Eminescu a scris poezia Lacul, Gabriel Constantin scrie Liniștit curge izvorul: „Liniștit curge izvorul,/Pe același vad bătrân;/Numai inima cu dorul,Tulburate-n veci rămân./Ochii ce mă fermecară/Cu a umbrei lor speranță,/Îmi fac inima amară/Și mă țin azi la distanță./Că deși luna se-arată,/Miruind cu raze lacul,/Nu mai simți ca altădată,/De-al meu piept să-ți rezemi capul./Că deși freamătă vântul/Și prin păru-ți negru trece,/Nu-mi mai vine nici cuvântul,/Când te văd atât de rece”. Poezia mai are încă trei strofe și vă mărturisesc că m-am oprit cu greu să nu le trec și pe acelea. Câtă expresivitate, câtă melodicitate au aceste versuri, că ar fi și păcat ca un folchist să nu le remarce și să nu le pună pe note.

Spuneam că poetul trece de la frumusețea naturii la frumusețea sufletului. Printre altele, am găsit edificatoare aceste versuri: Amor celest – „Părutu-ni-s-a nouă/Și duhului cel Sfânt,/Că-n dragoste sunt două/Icoane pe pământ./Și una e băietul/Iar alta e fecioara/Și-o ține cu încetul,/În brațe toată seara./…Și el când o sărută,/Ea pleoapa o închide,Căci vraja nevăzută/A nopții îi cuprinde,/Și lin îi bate dorul,/Deasupra flori de tei/Și între ei amorul/Și Dumnezeu în ei…” De aici, și pictorii pot să aștearnă pe pânză acest decor. Poezia curge lin și te farmecă prin descrierea naturii. Te pătrund atât de bine aceste versuri că aproape simți și mirosul de tei – „deasupra flori de tei/și între ei amorul.

Ca să scrii despre strămoșii tăi, dacii, sau despre Zeul Zamolxe, ai nevoie, nu numai de talent, ci și de cunoștințe generale. Trebuie să stăpânești măcar minimum din istoria poporului și neamului tău! Ce să aleg dintr-o poezie care se întinde pe 11 pagini și toate versurile sunt autentice prin legenda lor?! Am să fiu, de această dată, nedreaptă cu autorul, că nu pot să îi mai editez încă odată cartea. Citez din poezia Zamolxe: „S-a petrecut demult în sânul și raiul preafrumoasei Dacii,/Acolo, între munți sihaștri și oști de codri înfrățiți,/Acea poveste minunată, care-au ținut-o minte tracii/Și dacii sfinți./În muntele cel Sfânt, în care domnea o liniște deplină,/Era un preot dac, pe nume Zamolxe – un bărbat frumos/Și lumea se mira adesea de trăsătura lui divină,/Graiul duios./Avea o barbă lungă, blondă și moale cum e torsul caier,/În ochii cu lumină tristă vedeai nemărginitul cer/Și părul său în valuri dese sălta în unduiosul aer./Lin și-auster”.

Când faci un profil al autorului Gabriel Constantin sau când încerci să analizezi frumusețea versurilor sale, îți dai seama că este foarte greu. Abordează multiple teme, folosește metafore, precum: „Mi-e inima atât de rece,/Ca un ghețar plutind pe ape/Iar tu, un vis ușor ce trece,/Pe care-l țin mereu sub pleoape…”

Gazel: „În locul unde totul e divin,/Priveam ca într-un vis cu ochiul lin,/Spre lacu-n care tu, în val de mir,/Scăldai tezaur gol de trup virgin;/Când raza lunii dâră lasă-n lac,/Al nopții caier țese vălul fin,/Priveam cu ochiul tulbure și-avar,/La lucrătura coapsei de satin…”

Ce să fac? Nu mă pot opri! Cuvintele mele nu reușesc să redea frumusețea versurilor poetului. De aceea m-am folosit de ele, poate mai mult decât era necesar.

Îl felicit pe autor și aștept cu nerăbdare un nou volum.

Membrii ai Ligii Scriitorilor, filiala Dobrogea, de la stânga la dreapta: Olga Văduva, Gabriel Constantin, Vasilica Mitrea, Dumitru și Mioara Baciu, Cornel-Ionuț Ciubotaru, Garofița Jianu, Angela Dumbravă, Aurel Lăzăroiu, Constantin Nan

Prefață la „Trandafirii, poemele iubirii” de Lavric Fomici

Pe Lavric Fomici l-am întâlnit în vara anului 2018, în Tabăra de literatură de la Maliuc, Delta Dunării, eveniment organizat de inimoasa și talentata poetă Olga Grigorov (Văduva). Mi-au atras atenția versurile acestui poet încă de atunci.

Lavric Fomici a debutat în literatură cu volumul " DORINȚI NEROSTITE " Editura StudIS Anul 2017.

Deși este la al doilea volum, autorul, are încredere în forțele proprii, duce mai departe inconfundabilul său mesaj de poezie. Cu tenacitate, încredere în forțele proprii, rezistență a spiritului creator, reprezintă prin opera sa un nume, ce va avea ecou și peste timp. Numai un spirit sensibil putea să construiască un asemenea univers, care își îngăduie orice libertăți formale: „Să vii să ne-așezăm frumos pe trepte/Oriunde-ai fi, mereu voi fi și eu/Cărări ne sunt din ce în ce mai drepte/Că te iubesc, o știe Dumnezeu.

Socrates afirma că „poeții nu sunt altceva decât tălmaci ai zeilor, stăpâniți fiecare de cel care îi are sub stăpânire”, iar rapsozii, aș adăuga eu, caută textele poeților. Nu mă-ndoiesc că, versurile poetului Lavric Fomici, vor fi curând fredonate.

Volumul apărut "TRANDAFIRII, POEMELE IUBIRII" copleșește prin iubirea sa față de partener, ceea ce dovedește că este și un om de mare caracter. De altfel, autorul se identifică întotdeauna cu personajele sale. Este un om modest. Fără să afișeze această calitate, ea se manifestă firesc. Se remarcă doar prin scriitura sa.

Debutul său în literatură cu volumul "DORINȚI NEROSTITE" editura StudIS anul 2017 l-a încurajat prin „criticile” colegilor de breaslă, a cititorilor săi, fiind impresionați de naturalețea și tandrețea cu care scrie. În poezia autorului, sentimentul de iubire, în complexitatea sa, este cvasi prezent. Dispune cu prisosință de talentul necesar pentru a fi remarcat și citit: În poezia „Și parcă de-o vecie ne iubim”, a treia strofă: „Mocnesc în noi cuvintele nespuse/E ceru-nlăcrimat, nelegitim/În nopți târzii cad trupuri suprapuse/Și parcă de-o vecie ne iubim”.

Inspirația poetică a lui Lavric Fomici vine și din fiorul de taină al vieții, se contopește cu natura, cu iubirea de viață, de liniște și pace, iubirea de tot ce este frumos. Întreaga operă poartă reflexul unei lumini spirituale, a unei atitudini hotărâte în fața vieții. Este o permanentă trăire poetică.

Eu tot ca pe un miracol te-aș iubi: „Agonizat aș alerga spre tine/Lovindu-mă de garduri și pereți/Distanța dintre noi să se termine/Aș înfrunta și viscol și nămeți”. Sau: Îți mulțumesc, prea blândă adiere/Subit în toamna vieții-ai apărut/Mai mult decât albastre giuvaiere/Tu ești iubirii mele început”.

Am acest sentiment, că, opera lui Lavric Fomici va fi cunoscută în literatura universală. Îl felicit pe autor, iar versurile sale să devină un balsam pentru suflet.

(Revista Dobrogea Culturală)

„Valsul frunzelor de dor” de Mariana Păduraru

Mariana Păduraru, tânără absolventă a Facultății de Jurnalism și Științe de Comunicări, Chișinău, debutează cu volumul de versuri „Valsul frunzelor de dor”, apărut în 2018 la editura Azbest Publishing. Toate dorințele și sentimentele tinerei autoare vibrează și valsează, exprimate, în aceste versuri. Deși poetă tânără, abordează o multitudine de teme, cât să poată fi balsam sufletului, tuturor generațiilor. Prin poezia sa definește o stare de lucruri care nu poate să nu existe în fiecare dintre noi. În poezia: „Eu să-ți fiu, și tu să-mi fii: Ferește-mă de ploaia rece/Ascunde-mă de ploi și vânt/Astfel în toamnele ce-or trece/Ți-oi fi și apă și pământ?Privește-mă cu-aceeași ochi, cu-acea privire,/Și am să-ți dau ce n-ai avut/Parfum etern de fericire.”(p.83)

În accepțiunea autoarei, totul are un preț, așa cum și fericirea are un preț: „Iubiți!/Atunci când sufletul vă plânge/Când lacrimile curg fără-ncetare,/Când focul suferinței nu se stinge/Orice durere-și are vindecare.” Tot așa cum ne îndeamnă să iubim, ne îndeamnă să iertăm, atunci când ne-a cuprins furia; să uităm, atunci când oamenii ne uită; să plecăm, atunci când sufletul ne-o cere. (p.56)

Nu este uitată nici natura, anotimpurile, cum ar fi primăvara, care ne trezește la viață cu înmugurirea pomilor: „Plină e câmpia de atâta floare/Cucul cântă iarăși și-i neobosit/Se întorc acasă păsări călătoare/Dragă primăvară, bine ai venit”.

Se bucură de tot ce îi oferă natura și anotimpurile. Toamna și iarna: „Ne-au uitat de mult toamnele trecute/Vânturile iernii-și amintesc de noi./În durerea asta mare cât-un munte/Astăzi suntem singuri nu mai suntem doi”. Sau, cu referire la nostalgia trecerii unui anotimp bogat, precum toamna: „Ai văzut cum ploaia sufletul ne-apasă/E un dor puternic care nu ne lasă./ Trece pe alee domnul și cu doamna…/Dar tu ai văzut că se duce toamna?!”

Mariana Păduraru, în acest volum își dovedește potențialul și sensibilitatea pentru a descrie cât mai exact sentimentele reale sau imaginare prin propriile ei simțiri și trăiri. Versurile sunt înnobilate cu darul și harul ei de a descrie „tablouri” de viață, unde se împletesc foarte bine iubirea și durerea: „Ne otrăvim cu vorbe grele/Când fericiți putem să fim,/Și nici măcar nu ne dăm seama/Când bem din cupa cu venin”… „E omenește să greșim/Dar haideți să-nvățăm din ele,/Și poate-așa vom curăți/Pământul nostru drag de rele!”

Cu acest volum, Mariana Păduraru și-a arătat talentul indiscutabil de a deveni un nume, de care vom mai auzi. O felicit din toată inima pentru darul adus cititorilor noștri.

(Revista Dobrogea Culturală)

Spiritul poetic universal – poezii de Antonela Stoica

Antonela Stoica, originară din orașul Câmpulung Muscel, județul Argeș, a avut debutul literar în martie 2017, poeziile sale fiind publicate în trei antologii de artă poetică: Literatura din călimară; Damele metaforei, din seria „eCREATOR” și Surâsuri înlăcrimate. Toate acestea au fost publicate în România, deși, după absolvirea Colegiului Național Carol I, Antonela Stoica s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde în cei 26 de ani cât a stat, și-a continuat studiile superioare de limba și literatura engleză, Scriere Creativă, Compoziție și Proză la Fairfield University, Connecticut, aprofundându-și studiile la Hunter College și HB FineArts Studio în New York și Berlitz Internațional Institute în Washington, D.C.

Toate aceste studii i-au permis să-și extindă orizontul profesional în diferite domenii: artistic, lingvistic, muzical și teatral, poemele sale fiind recunoscute și premiate la nivel internațional. A compus numeroase scenete în versuri, înainte de a împlini vârsta de 9 ani, prima fiind jucată pe o scenă locală, cu titlul: Copacii din pădurea adormită.

Din anul 2015 și-a stabilit domiciliul în Germania, fără a renunța însă la cetățenia română. Contactul cu o multitudine de culturi, a propulsat-o pe Antonela Stoica, ea devenind un mesager la evenimentele și manifestările de celebrare a țării sale, organizate de Centrele Culturale Românești.

Întrebarea: Cine sunt eu? din poezia cu acest titlu, exprimă o stare de fapt a autoarei: „Rătăcesc, din vis, în vis,/Când prin stele, când pe Lună,/Când prin Cer, când pe Pământ,/Când cu oameni, când cu astre…/Nici nu știu: Cine mai sunt?” (pag.66 din volumul Punte spre Andromeda)

Autoarea nu-și uită niciodată țara sa de origine, locurile și legendele dacice, așa cum se exprimă prin poezia: Prințesa dacică – „Mă adori ca pe-o icoană/Dar nu știi, c-ascund, străine,/Un suflet de Amazoană,/Pasiuni nestăvilite/Și torente de iubire…/Dor, voință, neclintire,/Drag de Dacia străbună,/Pătimașă în pornire,/Cu puteri de vrăjitoare,/Pot să-ți vindec orice rană/Doar cu apa din izvoare,/Și Descântul ce rămâne…/Să te-ndrăgostești de mine,/Că-s aleasă dintre Zâne…/Ochi surâzători, ca cerul,/Vor să le dezlegi misterul…” Din aceste versuri desprindem caracterul și curajul femeilor dacice, din care își află seva și autoarea. „Zeii mi-au lăsat menirea/Cu războiul și iubirea…/Sub platoșa argintată/Bate-o inimă curată,/Iubitoare și gingașă,/Precum focul, pătimașă,/Ca o floare albă, pură,/Fată Dacă, minunată,/Se ascunde sub armură!” Ce poți să mai adaugi la aceste descrieri a portretului femeii dacice, femeii românce? Dragul și dorul de România, de originile sale o însoțesc pretutindeni și irumpe ca un strigăt de durere prin aceste sentimente, în versuri, precum: „Mi-e urletu-nghețat pe platou, în Bucegi/Iar Spiritul Sacru îmi aleargă-n Muscel./Cândeștii mă cioplesc din piatra lor, de regi/Fărâmă sunt de Vortex, mi-e Viața în el./Renasc, Lupoaică, dintr-o Lume uitată/Am lacrimi în suflet și în ochi Galaxii…/Povestea mi-e arsă… Din soarta furată,/Zamolxe și Focul mi-au spus c-ai să mai vii…” (din volumul Spirit Sacru). Oriunde se află, Antonela Stoica este cu gândul și „spiritul” la locurile sale natale.

Tot din drag de țara sa natală, se naște o urare: „La mulți ani, frumoasă ROMÂNIE!/Un Dar Divin, Iubită mi-ești TU, mie./La mulți ani, Cer, Codrii și Izvoare, /Văi și Câmpii… și Neagra noastră Mare!/La mulți ani, Măicuță Sfântă, dragă!/La mulți ani, DACIA mea Întreagă!/La mulți ani și mândrilor Carpați!/La mulți ani, Românilor mei Frați!!”

Am senzația că niciodată nu am mai văzut atâta profunzime a exprimării, fie ea despre iubirea de patrie, părinți, frați, de locurile noastre natale, de cerul nostru – mai clar și mai albastru decât oriunde în lumea aceasta, de întinsa noastră mare – Marea Neagră, de câmpiile noastre bogate în roade, fructe și flori – toate vorbind despre dorul nemărginit al celor plecați de acasă. Autoarea, nu numai că scrie versuri de o mare sensibilitate, care cucerește cititorul lecturându-le, dar arată tuturor cât de minunată este țara noastră, România, cât de mândră și loială îi este. „Eu topind inimi ca gheața, luminând cu Soare fața/Legendară vâlvătaie, Dragostea ce nu se-ndoaie/Mi-e Mândria o pecete, arsă-n frunte pe-ndelete/Căci născută sunt din Glia Sfintei noastre România./Țării mele-i sunt arcașă, Dacă mândră și trufașă/Iar eu ținta n-o greșesc; arde-n piept foc Românesc./Plânge-n codrii glasul spart: România nu mi-o-mpart!/Chiar prin vijelii de trec, capul eu nu mi-l aplec!/Urlă lupii-n al meu gând: România nu mi-o vând!/Nu există bani în lume să îngroape-al Ei renume/De cultură o enclavă, România nu e sclavă!/Ea-și cunoaște clar menirea: scrisă-n Ie stă Unirea!”

V-ați dat seama, dragi cititori, că nu puteam ignora nici un vers din poezia Dragostea ce nu se-ndoaie, din volumul Spirit sacru. Ele exprimă cel mai bine dorul, cinstirea, frumusețea, bogăția, cultura țării noastre. Modul în care construiește versul mi se pare edificator. Dragostea este un subiect major pentru autoare. Fiecare cititor are privilegiul și căderea să recepteze o poezie în felul său.

Antonela Stoica, originară din România, dar conviețuind pe meleaguri străine, este un adevărat ambasador cultural al țării sale.

Îi prevăd autoarei un loc bine meritat în rândul scriitorilor și poeților și îi mulțumim că, oriunde merge, face cunoscută țara noastră, așa cum este ea în realitate: frumoasă, cu oameni cinstiți și harnici și nu uită nici de legendele care i-au însoțit copilăria.

Mare mi-a fost bucuria când a sosit la Constanța, venind din Germania, pentru adunarea generală din 19 noiembrie 2019, când Liga Scriitorilor, filiala Dobrogea și-a ales un nou președinte, împlinind 10 ani de la înființare.

Surpriza mea a fost și mai mare când ne-am cunoscut personal. Aveam în fața mea o fată frumoasă, îmbrăcată cu bun gust, iar a doua zi aveam să aflu și cât este de generoasă.

O felicit pentru opera sa de până acum și așteptăm alte creații literare la fel de reușite.

(Revista AGORA LITERARA, Nr. 38/2019, L.S.R. Cluj)


„Raze de gând” de Mioara Baciu

Noul volum al poetei Mioara Baciu, intitulat „Raze de gând”, are în componența sa un număr de 60 de poezii, în care autoarea reia firul liric din volumul precedent.

Poeta Mioara Baciu stăpânește arta cuvântului, iar poeziile sale sunt săgeți autentice pentru fiecare cititor. O remarcă reală, plastică în următoarea zicere, ne sensibilizează asupra conștientizării vieții și a timpului în care trăim: Nu ne-adresăm prea des un „te iubesc”/Suntem captivi ai timpului fugar/Dar astăzi, dragi colegi, vă mulțumesc/Pentru mesajul florilor ce le-am primit în dar”. Este ca o trezire la realitate, că trăim întro alergătură și nu mai avem timp să ne adresăm cuvinte frumoase. Poezia sa este un fel de pictură care nu se observă, se simte. Îți încântă simțurile și nu văzul. Sunt gânduri nerostite ale poetei.

Are o dexteritate izvorâtă din fondul ei sănătos, care se suprapune cu cinstea și morala creștinească, care la poeta Mioara Baciu o găsim din plin: Mi-e inima petală de cer…/ Mi-e umbletul prin soartă, o tăcere…/Mi-i drumul alb când mi-ești/lumina ce se-așterne-n abis/Mi-ești liniște când îți respir/Surâs înmiresmat de dor”.

Surprindem plăcut felul în care poeta redă viața societății noastre, în aceeași notă „O roată se-nvârte de zor,/O arip-atinge un nor/O rază de soare decor/Mângâie al timpului zbor/Miracolul vieții culeg/Când timpul se scurge-l reneg”.

Ca poet, Mioara Baciu scrie așa cum simte, așa cum se comportă, așa cum îi sunt așteptările: Când împlinirile se cern pe tâmple/Noian de bucurie, sufletul îți împle…/„Prieten-fenomen”, azi, mai mult decât ieri, te prețuiesc/Pentru lumina ce așterni în inimi, cu reverență, eu îți mulțumesc!

Mai mult decât sensibilitatea versurilor, poeta însăși este o fire sensibilă, generoasă, așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Aceste trăsături comportamentale mă face să cred că poezia izvorăște din prea-plinul inimii sale. Ea irumpe ca un vulcan. Poezia sa se înscrie pe linia unei aprofundări a sensibilității lirice, a contopirii existențiale cu imaginea și împrejurările trăite. Nu poți să te manifești decât în măsura culturii și educației tale, a generozității și sensibilității tale, spun eu.

Mioara Baciu nu ar putea trăi fără poezie. Ea înăși este o poezie pentru cei care o cunosc. Numai așa se poate exterioriza. Numai prin poezie poate să-și exprime gândurile, dar și așteptările pe care le are de la cei din jurul său, dar și de la natură: Iubiți femeia, fiindcă e femeie/Femeia mamă, femeia-soție sau iubită/Doar ea deține-a universului secretă cheie/Femeia merită, din plin, să fie fericită!/Iubiți femeia, doar fiindcă-i femeie/Discretă, feminină, suavă și cochetă/Femeia care-aprinde-a inimii scânteie/Dă vieții sens, e însăși viața pe planetă! Da, poeta a știut mai bine decât mine să se caracterizeze, deoarece, privind acest tablou, este chiar descrierea însușirilor autoarei.

Cu poeta Mioara Baciu vom străbate alături lectura versurilor sale, ce ne va fi o încântare și… Dorință: „…Să-ți prind pe fruntea ta bălaie/Noian de stele ce ascund minuni/Din haos să-ți aprind a inimii văpaie/Iubirea-ți să renască din genuni…/Pe brațul cerului să-mi anini trupul/Să-mi mângâi sufletul pierdut/Părtaș ne fie-ntreg văzduhul/Care-a-nviat iubirea din trecut…” Autoarea are un stil personal și face dovada maturității lirice. Structura de fond este iubirea.

O felicit pe Mioara Baciu că ne împărtășește, prin versuri, trăirile, care se contopesc, la un moment dat, cu ale noastre. Așteptăm să ne delecteze cu un nou volum.

* * *

„Dunăre, vals al iubirii” de Olga Văduva

11 mai 2019, zi de sărbătoare pentru tulceni și nu numai. Poeta, Olga Văduva, și-a lansat al treilea volum de poezii, intitulat „Dunăre, vals al iubirii”, editura Pim Iași. Spun că a fost o sărbătoare, deoarece, la Tulcea, s-au întâlnit mulți prieteni de-ai autoarei, rude din Germania, Italia, poeți și scriitori, din Tulcea, prof Bucur Gheorghe, scriitor Băjenaru Constantin, prof. Floarea Calenic, director al Bibliotecii Județene Tulcea, doamna Ligia Dima cât și invitați din întreaga țară.

Din Târgoviște a participat familia Badea Liliana și Octavian, ambii poeți, cu multe premii la activ.

Din Constanța, Vasilica Mitrea, Iulian Nan, scriitori și poeta Garofița Jianu.

Din Galați, poetele Mariana Eftimie Kabbout, Georgeta Oana Muscă, Rodica Cernea, Cornelia Nicolaș și cantautorul Costel Iordache!

Nora Zezeanu, scriitoare din Brăila.

Din Buzău, Nicolae Mușat, scriitor-Președinte Ascior România, Trandafir Sînpetru, editor, scriitor.

Marian Rădulescu-Director Ascior, Sebastian Butu-Director Ascior cu probleme de tineret, alături de foarte mulți oameni de cultură din Tulcea, inclusiv primarul, domnul Constantin Hogea și soția sa.

Olga Văduva a primit foarte multe flori și felicitări, pe care le-a meritat cu prisosință, iar din partea divinității, pentru că și Universul o iubește, a apărut și soarele, după un cer întunecat, amenințător de nori.

Prefața volumului a fost scrisă de regretatul scriitor și jurnalist Tănase Carașca, care ne-a părăsit în urmă doar cu două săptămâni. Îi vom păstra o amintire veșnică.

Felicitări și mulțumiri îi adresăm și poetului Mircea Marcel Petcu, pentru moderarea excepțională a evenimentului.

Poeta Olga Văduva este identificată cu un „nufăr alb” al Deltei. Scrie cu sensibilitate, dragoste și dor despre „nufărul alb”: „Aș dori să-ți schimb destinul,/Nufăr alb, bătut de val,/Să te răsădesc în mine,/Într-o vază de cristal./Să te-mpodobesc cu vise,/Stele de mărgăritar,/Ca-n legendele nescrise,/Floare nimfă de altar… Nufărul în creația autoarei îl compară cu „regina din zori”, își dorește cu acesta o pelegrinare în lume, prin grădinile cu flori/Valsul inimii să-ți cânte/Glasuri de privighetori”.

În Deltă, ca și în inima poetei, domnește tăcerea: Colind prin locuri neștiute,/Respir în răsărit de zi,/Adun tăcerile pierdute,/Nu le găsesc, pe unde-or fi?

Autoarea, o fiică a Deltei, o fiică a apelor, s-a născut și a crescut înconjurată de acestea. Le iubește, le însoțește cu trecerea anilor, nu uită, de aceea le amintește mereu și mereu, cu orice vers: Iubește țărmul, depărtarea,/Adâncul mării necuprins.

În toată această mirifică deltă, o întindere de ape și uscat, o multitudine de păsări își găsesc habitatul, trăind laolaltă oameni și păsări: Aștept zborul păsărilor albe,/privind tăcută turcoazul apei./Dintr-odată, zarea s-a umplut de aripi,/lebede și pescăruși gălăgioși au albit cerul, iar brațele mele le-a cuprins pe toate./Zborul lor haotic, m-a desprins de țărm,/purtându-mă spre înălțimea cerului./Am auzit strigătul vremii și cântecul mării,/pentru o clipă, a nins cu fulgi de zăpadă…”

Olga Văduva iubește atât de mult aceste minunate locuri, binecuvântate de Dumnezeu, că și ninsoarea „are fulgi de iubire”: Din cupola înaltă a cerului,/iubirea a nins cu fluturi mari de zăpadă,/pe amintiri uitate și pe tâmpla mea!

Citesc fiecare vers cu încântare, prețuire și admirație din minunatul volum de versuri „Dunăre, vals al iubirii” și nu mă pot abține să citez din autoare. Simt, de data aceasta, că se exprimă mai bine decât mine. Și cum să nu fie așa, când este expertă a locului, a miresmelor, a imaginilor, a muzicii și anotimpurilor trăite în aceste milenare locuri. „Vă duceți, anotimpuri, rând pe rând,/Pe lângă noi iubirea luminând./Vă treceți, iar acum, râzând la soare,/Tronează iarăși toamna-aromitoare./Vă duceți, vremuri ce răsar în noi,/Iarnă polară, vară fără ploi,/Înmugurite scoarțe-n primăvară/Sunt frunzele arămii. E toamnă iar”.

Iubește cu toată ființa, vibrează când „pământul respiră”, „scrie versuri pe stâncă„ o mistuie dorul, când este departe, are inima grea. Delta Dunării o cunoaște din copilărie „afundată în canale șerpuite, mărginită de copaci bătrâni, răsfățată de stuful unduitor, de papură subțire și plăpândă, sălciile brodează forme și chipuri în cercuri străvezii. Aude plânsul și neliniștea ei, motoarele bărcilor, vegetația miraculoasă, nuferi albi și galbeni – toate îi șoptesc că aici, în Deltă, este locul nemuririi. Îi plânge inima, simte o nostalgie și o tristețe când vede copaci tăiați, însângerați, răpuși de o secure, care rămân îmbrățișați, în drumul lor pierdut spre veșnicie.

Dragi cititori, ați înțeles acum de ce această mare poetă se identifică cu locurile de baștină, că este un nufăr alb care răsare să povestească toate durerile, tristețile, dar și dorurile încercate din îndelungata istorie.

Felicit din inimă autoarea și toți cititorii săi așteaptă nerăbdători un alt volum.

* * *

Ion Găină și Casa-muzeu „Alexei Mateevici” din Zaim

Despre Muzeu, dar mai ales despre Directorul acestui muzeu vreau să vorbesc. Acesta este condus de scriitorul Ion Găină, profesor de limbă română, un om valoros, autor de versuri și melodii pentru mai multe piese, recunoscut pe tot mapamondul Basarabiei.

- A condus Cenaclul „Ion Creangă” al Universității ”Ion Creangă” din Chișinău;

- Teatrul poetic și etno-folcloric „Ecoul Bugeacului”;

- Teatru-cenaclu „Zodia Luminii (Liceul Prometeu);

- Redactor-șef al revistei „Comoara”, „Catedrala de cuvinte”, al foii literare ”; a cenaclului de familie „Lacrima luminii”;

- Director și fondator al Muzeului Memorial „Alexie Mateevici”;

- Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

- Cărți: „Binecuvântarea”, „Cuvântul (ABC-ul tânărului creator)”, „Teiul desculț”; „Litera latină”, „Respirație necesară”, „Trecerea prin cuvânt”, Coautor al cărților „Raionul Căușeni” și „Dorul împlinirii”.

Casa-muzeu a fost deschisă la 26 martie 1988, cu ocazia a 100 de ani de la nașterea preotului-poet Alexei Mateevici, cel care a dat și Imnul de Stat al Republicii Moldova, „Limba noastră-i o comoară”! Deși a murit la o vârstă fragedă de numai 29 de ani, Alexei Mateevici a lăsat în urmă o colecție de traduceri, poeme, care au fost publicate după moartea sa.

Actuala casă-muzeu a adăpostit familia poetului între anii 1893-1907, iar Alexei Mateevici a locuit permanent în Zaim în perioada 1893-1897.

În fața muzeului a fost instalat monumentul poetului, la 28 august 1990, lucrare în bronz, realizată de un grup de autori din România: Mihai Ecobici, Tiberiu Moșteanu și Tudor Șerban.

Muzeul din Zaim face parte din Complexul muzeal Căușeni-Zaim, conform hotărârii Comitetului Executiv raional Căușeni, din 25 iunie 1993.

Prin Decizia Primăriei Zaim (1993) a fost creat un complex muzeal numit „Inelul Spiritual al Zaimului”. Instituția muzeală din Zaim a devenit centru republican al desfășurării „Zilelor Naționale Mateevici” a Concursului Național al Tinerilor Creatori „Comoara”. Sunt înmânate anual 8-10 burse „Comoara” celor mai talentați și harnici elevi din raion, sunt conferite 2 titluri onorifice”: „Cavaler al Spațiului Spiritual Mateevici” și ”Om al Anului în Spațiul Spiritual Mateevici”.

Casa-muzeu, editează periodic, din 1994, publicația „Comoara”, din 1997 colecția de cărți „Comoara”, din 2004 – colecțiile de cărți „Lacrima Luminii” și „Cărțile familiei”, iar din 2005 – colecția de calendare „Personalități din sudul Basarabiei”. De toate acestea se ocupă Ion Găină.

Casa-muzeu „AlexeieMateevici”

Muzeul are șase săli: trei dintre ele sunt camere memoriale (Odaia părinților, Odaia copiilor, Biblioteca familiei Mateevici) și trei săli de expoziții: Sala cu bust, Sala „Eu cânt”, Sala „Limba noastră”.

Piesele de muzeu cuprind importante lucrări de pictură, sculptură, obiecte ale deservirii și etnografiei, fotografii, documente, o colecție de carte veche din sec. XIX-XX.

Am făcut o descriere succintă a acestei Case-muzeu de care se ocupă în exclusivitate scriitorul, profesorul, actorul, (care a jucat în film rolul preotului-poet) directorul, Ion Găină.

Dacă acest muzeu arată atât de bine este doar meritul multiplei personalități a lui Ion Găină. În fiecare an, vizitatorul este surprins cu noi construcții, cu noi obiecte și, ca scriitor, cu o nouă carte. Pe lângă acest muzeu, mai păstorește și muzeul din Sălcuța, care, la fel, te surprind alte noi realizări. Cuvintele mele sunt neînsemnate ca să pot descrie gospodarul, scriitorul, omul-Ion Găină! Ca să poți constata cele spuse de mine este obligatoriu să treci anual pe la aceste muzee păstorite de dumnealui.

Cu ocazia Centenarul Unirii 1918-2018, am fost și eu gratulată cu onorificul titlu de OMUL UNIRII, prin Certificat nr. 38, acordat de Consiliul raional Căușeni, Primăria Comunei Zaim, Casa-muzeu „AlexeieMateevici”.

* * *

Medalion Florica Stanciu

Scriitoarea Florica Stanciu s-a născut la 4 martie 1925, în cartierul C.F.R. Palas din Constanța. „OM, cu credința în Dumnezeu, indiferent de regim, de ierarhie”, cum singură declară, simte că nu a fost singură niciodată, ci alături i-a fost mereu Dumnezeu.

Era a doua fiică, născută într-o familie cu șase copiii. A rămas orfană de tată de la vârstă de 8 ani. A trecut peste anii cei mai frumoși ai copilăriei, asumându-și responsabilitatea de a fi sprijin pentru mamă și pentru ceilalți frați, ultimul născut, Petrică, având doar două săptămâni când a murit tatăl lor.

După moartea tatălui, mama a căzut într-o depresie greu de învins, gândindu-se cât de neajutorată va fi să-și crească cei șase copii, singură și fără nici un ajutor material. Flori sau Jenica (așa i se spunea în familie), s-a maturizat înainte de vreme și a înțeles că este singura care va putea să-și ia responsabilitatea întreținerii familiei. Deși era a doua născută, sora sa, Lizica, fiind mai mare cu doi ani, dar, mai sensibilă din fire, nu știa să se descurce cu toate greutățile. Aceasta era doar mâna dreaptă a Jenicăi.

Nu avea altă soluție decât să muncească și să aducă un ban în casă. A căutat de lucru mai întâi pe la casele care aveau nevoie de un ajutor, făcând curățenie sau mergând la sapă, această unealtă fiind mai mare decât firavul său trup. La școală a lipsit o scurtă perioadă de timp, dar a fost înțeleasă. Deși cu multe greutăți, învăța bine și era iubită de învățătoare și de colegi. În pauzele recreative, Jenica nu ieșea în curtea școlii să se joace, ci își făcea de lucru cosând sau croșetând. Copilăria și-a petrecut-o în Cartierul C.F.R. Palas, despre care, mai târziu, ca scriitoare, va scrie două volume: Palasienii și Laura și palasienii.

Și acasă inventa tot felul de lucruri, pentru a înlocui ceea ce le lipseau. Avea grijă și de frățiorii ei mai mici, dar și muncea ca să mai aducă un ban în casă. Își croia și își lucra singură rochițele. Prima ei slujbă, concomitent cu școala, a fost cea de muncitor necalificat, ucenic, strungar. A avansat la funcția de ajutor de strungar, referent, referent administrativ principal, atunci când deja își făcuse anumite studii, toate la seral, urmând Liceul „Domnița Ileana”, astăzi Mihai Eminescu, deoarece nu își permitea să meargă doar la școală. Terminând Facultatea de Drept, apoi și Facultatea de Sociologie, ambele studii la fără frecvență, ca să poată fi și de ajutor familiei, a fost avansată la funcția de responsabil cultural la sindicat, la Consiliul Juridic regional; apoi lector, predând economie politică și filozofie, ajungând ulterior și Director la Universitatea politico-economică, unde decan era Dumitru Mazilu. Era evidențiată și afișate rezultatele la Gazeta de perete, uneori evidențiată prima pe țară. A făcut concomitent și câteva cursuri speciale, de laborant, pentru referent principal la C.F.R., la toate fiind evidențiată cu premii în cărți sau bani. Pe plan local, în funcțiile exercitate, a adus un plus valoric orașului, înființând echipe artistice de dans, teatru, echipe artistice, seri literare. A înființat cursuri de alfabetizare; cursuri de calificare; a înființat Bibliotecă la C.F.R. (unde a donat chiar cărțile sale primite drept premii cu diferite ocazii); a înființat Club de literatură, tot în cadrul C.F.R.; recenzii și prezentări de cărți; a înființat Gazeta de perete la C.F.R., unde a obținut locul I pe oraș, locul I pe regiune, locul II pe țară (din adnotările autoarei). De orașul Constanța aparțineau și orașele Fetești și Tulcea.

În 1955 a fost numită președinta Consiliului Regional al Sindicatelor. Prin răbdare, curaj, istețime, dibăcie a întemeiat în orașul Constanța un Centru pentru pensionari (model pe țară în vremea aceea 1977-1985) și un Cămin la Negru Vodă, transformând o construcție dezafectată într-un cămin pentru copiii cu deficiențe locomotorii. S-a gândit cum să-i ajute pe aceștia și a apelat la serviciile de proteze, asigurându-le acestora proteze gratuit. Tot lor, le-a asigurat și școlarizarea, mulți fiind analfabeți. Dintre aceștia, 80% au fost încadrați în muncă, ajungând chiar buni meseriași sau șefi de echipă apreciați, iar pentru a se deplasa ușor le-a asigurat tuturor tricicle cu motor.

De asemenea, a ajutat la înființarea unui Cămin pentru cei cu probleme neurologice la Cernavoda; Liceul economic special cu elevii cu dizabilități fizice, o unitate de confecționat și reparat încălțăminte ortopedică (picioare deformate), de asemenea, unică pe țară. A îmbunătățit legislația pentru copiii din orfelinate, s-a îmbunătățit substanțial patrimoniul cultural, material și spiritual al țării. A fost aleasă, anual, ca asesor popular în cadrul Tribunalului județean Constanța, unde avea un cuvânt de spus ca reprezentantă a societății civile. A sprijinit direct pe cei cu invenții și inovații, îmbunătățind foarte mult munca în diferite domenii.

În Constanța exista un Cămin de copiii orfani, pe strada Scarlat Vîrnav. Vizitându-i, a fost impresionată de starea deplorabilă în care trăiau aceștia. Erau parcă rupți de realitate. Nu mâncaseră niciodată dulciuri, în loc de saltele aveau așezate pe paturile din sârmă pături vechi, fără cearceafuri, nu aveau încălțăminte și îmbrăcăminte corespunzătoare. Nu mai vorbim de lipsa dragostei. Atunci, a hotărât, să organizeze serbări speciale cu echipele artistice din oraș și județ, iar banii încasați i-a direcționat către acești sărmani copii, cumpărându-le cearceafuri, perne și fețe de pernă, pături, îmbrăcăminte și încălțăminte, alimente și dulciuri, la care ei nu avuseseră „acces”. Nu poate uita bucuria de pe fețele lor! A rămas mereu aproape de acești copii și i-a ajutat cât a putut. Unii dintre aceștia, fiind talentați, i-a introdus în echipe artistice. Le-a urmărit activitatea și nivelul la învățătură, pe cei merituoși trimițându-i la licee și chiar la facultate, iar pe alții la școli de meserii. Flori Stanciu nu poate uita o fetiță de 14 ani, care a venit să-i ceară sprijinul (îndrumată fiind de cineva), deoarece mama ei, rămasă singură și consumând mult alcool, vroia s-o căsătorească ca să scape de grija ei. Singura modalitate de a o ajuta a fost aceea de a-i asigura un loc de muncă plătit, pe lângă Tribunalul Constanța (a fost mai mult un ajutor pentru a nu se întoarce la mama sa, unde nu mai dorea, iar cazarea i-a asigurat-o la Căminul de bătrâni). Funcționarii de la Tribunal au îndrăgit-o foate mult și o ajutau la învățătură. A reușit astfel să termine liceul și o facultate la Iași, sub supravegherea doamnei Flori Stanciu, care îi trimitea chiar și conceptele de la cursurile Facultății de Drept pe care o terminase. Profesorul, văzând că această elevă vine cu alte noutăți decât cele pe care le predase la cursuri, a fost profund impresionat de studenta sa, și… fiind tânăr, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu ea. A fost anunțată și doamna Flori că, „datorită acestei „intervenții” ale ei, a avut loc această unire între student și profesor”.

Datorită cunoștințelor de la Facultatea de Sociologie, doamna Flori Stanciu a făcut investigații cu privire la familiile cu bătrâni care necesitau sprijin pentru a fi internați într-un cămin. În ajutorul acestora a intervenit și Ministerul Muncii care a înființat un Centru de pensionari. După cum povestește, în anul 1977 a reușit să înființeze acest Centru, pe strada Unirii, acum fiind transformat în Cămin de Bătrâni. Locul destinat și ales pentru acest cămin era unul plin de gunoaie. Cu ajutorul soldaților, în frunte cu, Cpt. Andreescu, a fost curățat și turnată fundația. Mai târziu s-a gândit la cum să-și ocupe timpul și totodată să-și mențină și sănătatea acești pensionari… și a înființat așa-numita energoterapie, fiind unica din țară. Această terapie presupune diferite activități fizice, în colectiv: cusături de mână, împletituri, mâini îndemânatice, iar rezultatul muncii lor s-a concretizat într-o frumoasă și amplă expoziție cu vânzare, apreciată de oficialitățile de la București, iar doamna Flori Stanciu evidențiată în toată țara. A gândit pentru prima dată și un Regulament de funcționare al acestui Cămin.

Ca președinte de asistență socială a întocmit o listă cu familiile numeroase care locuiau în camere mici și insalubre și le-a repartizat acestora locuințe. După cum povestește, unii locuiau în podurile unor case naționalizate. A fost foarte impresionată când a descoperit că însăși fiica primului secretar de partid de la acea vreme, Ionescu Angela locuia în pod, doar datorită faptului ca să nu se spună că o favorizează tatăl său. Un alt fapt de care își amintește doamna Flori Stanciu, a fost acela când, pe vremea primului secretar de partid Vîlcu, venea o mașină și îl lua de acasă în fiecare dimineață, iar soția lui, directoare la Școala de 3 luni, de partid, mergea pe jos, deși funcționau cu serviciile în clădiri apropiate, tot din motive etice, pentru a nu se spune că este protejată.

A organizat cu studenții, la București, fiind trimisă în calitatea sa de „cultural” (așa se exprimă dumneaei), spectacole cu mari soliști ai vremii: Ion Dacian, Ioana Radu, Margareta Pâslaru, Formația Trio Do,Re,Mi, Maria Lătărețu etc. Cu toți aceștia a discutat și s-a îmbrățișat. Își amintește de Ioana Radu că, atunci când apărea, toată audiența se ridica în picioare, iar domnia-sa făcea o reverență cu mâna la inimă. De asemenea, i-a spus că trebuie să-i asigure un pian, pentru a se rezema de el atunci când va cânta.

Tot la asemenea întâlniri trebuia să invite mari personalități, precum: Mihail Sadoveanu, care spune că a fost chiar și la domnia-sa acasă și când i-a propus să „vină să țină un discurs în fața studenților, fără să o privească, dintr-un fotoliu îi răspunde: cu cât mă plătiți!”, la care, doamna Flori nu a avut nici un răspuns și momentul a fost depășit, ea neștiind ce să creadă – dacă a vorbit serios sau a glumit. O altă personalitate invitată a fost Zoe Bușulenga, iar la această întâlnire, pe teme de literatură, dar și de istorie, doamna Flori Stanciu a intervenit cu un discurs, în care a arătat și greșelile lui Napoleon (aceasta fiind o temă în discuție) la care doamna Zoe Bușulenga a venit în sală și a îmbrățișat-o, plăcându-i această necesară adăugire. Dar, a fost îmbrățișată și de tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, când a fost aleasă de către studenți să-i ofere un buchet de flori la o astfel de întâlnire. Atunci, toți studenții din sală au aplaudat.

A participat la diferite Congrese pe țară și evenimente culturale, unde i-au cunoscut personal pe Zaharia Stancu, Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, fiica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lica, pe fiica lui Tudor Arghezi, Mițurca; Miron Constantinescu, Dumitru Mazilu, care era și decan al Universității și alte personalități ale țării noastre, mulți scriitori din acea vreme, cu unii dintre ei organizând chiar întâlniri, în instituții constănțene.

Datorită funcțiilor pe care le-a ocupat a ajutat mult comunitățile dobrogene și a comunicat cu ei, scriind articole în diferite ziare și reviste ale vremii: Dobrogea Nouă, Observator, Dinamis, Flacăra, Tomis, Cuget liber, Marea Noastră și, din 2009, fiind și membră a Ligii Scriitorilor Români, filiala Dobrogea, scrie în revista Dobrogea Culturală

A scris mai multe volume de beletristică: Umbre la fereastra cetății – Europolis, 1993; La porțile destinului – Dobrogea 1995; Palasienii - Metafora, 1998; Puterea dragostei – Muntenia, 2005; Laura și palasienii – Metafora, 2011; Avânt și dezamăgire – 2010; Triumful prieteniei – Metafora 2011, etc.

Referitor la doamna noastră constănțeană sunt încă foarte multe de spus. Această discuție va rămâne deschisă, venind cu alte întâmplări pentru o altă informare.

Ca membră a Ligii Scriitorilor Români are o contribuție substanțială, venind cu sugestii, scriind articole, îndrumând pe mai tinerii scriitori.. O felicit din suflet pe doamna Florica Stanciu pentru tot binele pe care l-a făcut oamenilor și comunității, iar pentru mine va rămâne întotdeauna un exemplu de urmat.

(Revista Cervantes)


Tabăra de creație literară Sinaia, 4-7 septembrie 2019

Tabăra de creație literară de la Sinaia a avut ca scop lansarea Antologiei „Muzica Gândului”, coordonatori fiind: Garofița Jianu, Vasilica Mitrea și Mioara Baciu, editura PIM, 2019, în care au evoluat 26 de autori remarcabili din țară: Mioara Baciu, Vasilica Mitrea, Garofița Jianu, Mircea Marcel Petcu, Olga Duțu, Nan Constantin Ilie, Mariana Tasente, Sandu Constantin Gabriel, Liliana Andrei, Vasile Bele, Cornel-Ionuț Ciubotaru, Florica Stanciu, Arșaluis Sarchizian Gurău, Munteanu Alexandra-Flora, Elvira Răceală, Adela Conciu, Lăzăroiu Aurel, Tănase Serea, Pulbere Cornel, Teodora Coloja, Zaharia Mihail-Robert, Andrei Oros, Daniela Vălceanu, Corneliu-Emil Ninu, Dora-Alina Romanescu, Ștefan Popa.

Lansarea s-a făcut în data de 4.09 la Sinaia, iar în data de 5.09 la Bușteni, la Casa de Cultură a Tineretului, alături de scriitori și simpatizanți ai literaturii din cadrul Cenaclului literar Barbu Simionescu. Pentru întâlnirea cu acest cenaclu din Bușteni, aducem mulțumiri domnului Ciutacu Ioan Vasile.

Am ales ca moto, pe coperta IV, un citat din Regina Maria: „Un gând frumos poate fi ca o biserică în care omul își odihnește sufletul”. Un gând frumos și o muzică a gândului au transmis și trimis spre cunoașterea tuturor, în această Antologie, cei care au semnat în aceasta.

Vasilica Mitrea, inserând nedreptățile care au cauzat arestările din timpul comunismului, dramele deportărilor și închisorilor comuniste, își notează: „Cenzura era peste tot. Dispăreau oamenii ca și cum i-ar fi înghițit pământul. Familiile aflau despre ei după ani buni de detenție sau, și mai rău, erau aduși acasă morți… Toate acestea nu au servit la nimic bun. Nici ca oamenii să devină mai buni, nici mai înțelepți, doar că au suferit pentru prostia și neputința unora care nu au condus omenirea spre progres, ci spre umilință și dezumanizare. Suntem oameni și avem gândire. La ce ne folosește dacă nu știm să trăim în pace și armonie, să ne fie bine pe acest pământ?!

Garofița Jianu, ne spune: „Despre viață, curg în valuri, litere cu dublu sens!/Explicații, demonstrații, care-n practică s-au șters./Nu-și au rostul, știi prea bine, tu ești unic din născare/Să explici„de ce?” și „cum?”, importanță nu mai are!/Poate soarta-a vrut să-mi spună, ce eu, nu am înțeles./Poate, tocmai de aceea, inima mea te-a ales!/De ce, din atâta lume, în continuă mișcare?Te-am primit la mine-n brațe, fără nici-o întrebare!”

Mioara Baciu, Singurătatea vieții-n doi: „Mă însoțește luna-n jocul sorții/Cand stelele pe buza nopții ard/Singurătatea-n doi în fața morții/Împrăștie bătăi de inimi în hazard./Mi-s fugărite visele și gândul/Prin anotimpuri ce se sting în noi/Mi-i ger și-n galantare bate vântul/Singurătății ce-o trăim în doi./Alerg rănită-n cursa nepăsării/Am obosit să viscolești în noi/Să punem capăt astăzi disperării,/Singurătății ce-o trăim în doi.”

Mircea Marcel Petcu: Magia nopții: „Vreau să mă oglindesc/în frumoșii tăi ochi,/să cad în izvorul lor,/să pot zbura/punând inimii tale/acele întrebări mute,/să te privesc dincolo/ de tine,/să-ți simt, să-ți înțeleg/tumultul, focul vieții,/să pătrund în sufletul,/fântâna albastră/a dorului tău,/în care se reflect/stelele ca niște/făclii tremurânde/aducând/magia nopții/și a iubirii/în viețile noastre”.

Olga Duțu, prof.univ.dr. ne vorbește despre „Eroinele României Mari. Destine din linia întâi”. Presa vremii citează numele multor doamne importante ale epocii în conducerea spitalelor și în sprijinirea multor ofițeri și soldați să evadeze din spitale, pentru a se alătura armatei române din Moldova: Regina Maria, surorile lui I.C.Brătianu, Sabina Cantacuzino, Eufrosina Ghica, Elena Sturza, Martha Bibescu, Liseta Greceanu. La Iași – Natalia Vlădoianu, Elisa Brătianu, La Bacău și Piatra Neamț, Clotilda Averescu, soția Mareșalului și multe altele. Un elogiu detaliat al acestora.

Nan Constantin Ilie, din volumul Șaptesprezece, citez: „Mi-e dor să aud românește în jurul meu, să povestesc, să râd, să spun fleacuri, uite, na, în limba mea, la o bere de la noi, la un șpriț, la o țuică mică, galbenă, de prună. Să văd băieții noștri, măă, să văd românce! Să văd mândrele noastre fete, cele mai frumoase dintre toate, așa cum le am eu în minte, cuminți, unduitoare, cu ochi alunecoși, cu părul fluturând în vânt. Ah! Mi-e dor de tine, tată, și de Maria, mama ta, băiete. Mi-e dor de soare, de vânt și valuri…”

Mariana Tasente: Suflet de copil – „Mama avusese o poveste tristă. Din treisprezece frați rămăsese singura și atunci, fiica ei cea mare îi devenise soră. Îi povestea toate durerile, toate zbaterile ei sufletești, își lăsa în fiecare zi lacrimile să curgă scoțând la iveală rîuri de durere, de suspine, de regrete. Și fiica cea mare înregistra tot în mintea ei, împărțind-o în mii de compartimente: unul pentru mama, unul pentru tata, unul pentru poezie, pentru frate, câte unul pentru cele două surori, unul pentru învățăturile pe care le primea la școală, pe cele care i le dădea viața, pentru fiecare carte citită cu nesaț…”

Sandu Constantin Gabriel, preot și scriitor. E lungă noaptea: „E lungă noaptea suferinței mele…/Ocean însingurat vuind pe valuri,/Fără lumini de soartă, fără maluri,/ C-un negru uragan de zile grele./Pierdutre-n întuneric, idealuri/Plutesc, precum corăbii fără vele,/Zdrobite-n zări de stâncile rebele,/Duse de vânt departe de limanuri./Trec norii cenușii ca o furtună,/Gonind din cer speranțe muritoare/Pe care le-am ținut și eu în mână”.

Liliana Andrei: Rătăciri – „Picurau amintiri peste sufletul meu străin/Într-o nebuloasă ce se așternea tăcută/Peste ființa mea dezgolită de trăiri./ Mi se perindau prin minte clipe ale singurătății/Ascunse în taina unui gând pustiu/Ce se desprindeau încet de trupul meu inert./Eram doar radiere într-o lume închisă/Într-un cerc ce se rotea în jurul unei iluzii/Desprinsă parcă din alt univers...”

Vasile Bele: Colecția folclor – „Bună ziua dumneavoastră,/Oameni buni din astă casă/Și bine ați venit sănătoși,/La acest mire frumos,/Cu gând sincer și curat,/De-a merge la însurat./Că și în cărțile sfinte scrie,/Că mai dintâi și dinainte,/Dinainte de nuntași,/Mirele și-o chemat nuntași./Mulțumim că ați venit,/Pe mire ca să-l însoțiți,/În fața altarului/Și-n fața preotului,/Să primrească binecuvântare și har…”

Cornel-Ionuț Ciubotaru: Cântec trist – „Stau și privesc cum moare speranța/Un cântec frânt de nevroze și vânt/O lacrimă arsă de vise deșarte./Se-așterne ninsoarea peste sufletul tău,/Un fior de gheață pătrunde tăcerea/Și-n cerul de sticlă se stinge lumina./Să mă privesc o dată în ochii tăi?/Mai bine evadez spre altă lume…/Acolo voi găsi nemărginirea/Și-atunci sufletul cu adevărat va trăi.”

Florica Stanciu: Avânt și dezamăgire – „Cultura s-a dezvoltat concomitent cu dezvoltarea economiei și a social-politicului. Este uimitor cât de repede s-au adaptat la noua cultură, nu numai scriitorii, traducătorii de cărți, dar și artiștii, arta în general. După cum o să observăm este vorba nu numai de manuscrise care se transformau în cărți, dar este și un alt element al literaturii „un produs al sufletului, gândirea, sentimentele…”

Arșaluis Sarchizian Gurău: - Al treilea ochi – „Violeta se scufundă în spuma roz, sclipitoare în lumina difuză a aplicelor cu forme ciudate, primite de Manușag, gazda ei temporară, de la un fost elev, acum sticlar – artist în meserie. „Ce casă frumoasă are! Așa o să am și eu cândva, gândi Violeta, dar se corectă numaidecât, adică noi, eu și Mircea. N-am mai vorbit de trei zile, constată ea -; oare ce s-o fi întâmplat?...”

Alexandra-Flora Munteanu: - Bătrâne suflet – „Acesta părăsește ființa la „capăt de drum”. Există o împăcare cu Sine și cu „firea” în momentul înțelegerii destinului și „al trecerii de prag”. Poezia, în genere, oferă temporizări și spațializări… „Cerșesc, cerșesc/o oază de lumină/și mi-i atât de frig,/și mi-i atât de frică. Frica de necunoscut, frica de întuneric, frica ce trădează și pregătește faza finală de trecere.”

Elvira Răceală: - Simfonia mării – „Mă-nvăluie o simfonie/Cu șoapte de dor în armonie,/Tumult de note nebune,/Mă lovesc de valuri în spume!/Și vin, vin și mă mângâie,/Mă inundă din creștet în călcâie!/Mă trântesc în vise și mă înalță,/Mă îneacă și iar îmi dau viață!/O mare, cu doruri nebune!/Numai cui o iubește le spune…/Din valuri la țărm simfonii,/Le-asculți de-o iubești și-ai să vii!...”

Adela Conciu: - Singurul amant – „Erai singurul amant/cu sângele alb ca laptele/și carne crudă de verde,/din care picurau visele mele/albastre,/singura îmbrățișare a nopților/ce-mi curgeau pe piele/cu lacrimi de maci,/până mă deschideam/din pântecul umbrei./Erai singura gură de lumină/ce-mi boteza trupul gol/de prea plinul buzelor,/singurul meu zbor transparent/de vină,/singurele brațe în care puteam adormi,…

Aurel Lăzăroiu: - Neuitare – „Îți amintești?... Când privirile noastre s-au întâlnit/și degetele desenau chemări,/marea s-a ridicat în picioare/și ne-a învelit în alge./Scoicile au tăiat-o în felii/pe care luna le ningea auriu./Am aruncat acea zi în mare/și am visat tot ce se poate visa./Cândva, într-un vis,/sărutările tale m-au ajuns/și atunci/am încercat să trec oceanul zilelor până la tine…”

Tănase Serea: - Risipire de tăcere – „ce-aș putea scrie acum/fără darul zborului/cu picioarele goale/înfipte în lutul statuilor sfărâmate/cu inima iluziei de piatră/risipire de tăcere/știu în cerul pixului meu/este o lume plină de îngeri și poeme/bucuros aș așterne-o la picioarele tale/dar ce-ți trebuie ție/tu mesteci pâinea realului/fără goluri liniar/tic-tac tic-tac trece timpul/în două cuvinte/viața este o ocupație complexă…”

Pulbere Cornel: - Visceral – „Adorm și mă trezesc lovit de-un gând,/De umbre, care umplu un gol universal/O lume, care tinde să metamorfozeze blând/Iubirea ce o stinge, visceral./O ultimă speranță țâșnește temerar/Vâltoarea dragostei ia aripi de Mistral/Și clocotește sublim în sanctuar/Alimentând tumultul visceral/Apari, ca o scânteie în negura uitării/Nici umbra nu mai răzbate abisal…”

Teodora Coloja: - Până când… - „Până când mai plângi tu, suflet,/Durerea ce-n greu mă apasă?/Până când cânt al meu cântec/În lacrimi curse pe masă?/Până când privirea-mi plânge/Strigându-ți rai în ochiul gol?Până când pâinea se frânge/În ruga spusă-n glas domol?/Până când am să ating tăcerea/Privirii tale spuse în van?/Până când glasul ca mierea/Va răsuna cântând vacarm?...”

Andrei Oros: - Incursiunea – „A zbura înseamnă asumarea unui vers/ce doar să îl dibuiești în sine poți,/și cum numai aștrii fac adevărata umbră pământului/așa îți impresionează diafan și ție viața./Creația este sufletul ce umple aripile gândului,/care îmbie ființa la visare și materia la prelucrare,/ce duce duhul sculptorului de cuvinte/spre noi creșe de astre și constelații de gânduri…”

Daniela Vîlceanu: - Amărăciune – „Pun geană pe geană/Și clipă pe clipă/Literă lângă literă/Dau liber la cuvânt/De o viață strâng/Mai adun câte un rând./Pun lacrimă lângă lacrimă/Amară patimă/Gând lângă dorință/Uneori a neputință/A vieții sentință;/Trăiesc din inerție/Blestem sau datorie./Suprapun sentimente peste iubire/Stranie menire/Mă îndrăgostesc/Uneori iubesc/Alteori risipesc/Bat palma cu mine/Amărăciune.”

Corneliu Ninu: - Tangou marin – „Marea își mângâie, calm, nisipul,/Lipit, duios, de-amăgitorul mal,/Îmbrățișarea să-i alinte chipul,/Copil plângând cu lacrimi de val./Iubirea-mi dulce-i suferindă,/Căci vraciu-ntârzie cu leacul său,/Iar nimeni mâna nu-i, s-o întindă,/S-o vindece, ca bunul Dumnezeu./Te-ai dus de-acum, pierduta mea himeră,/Și, rătăcită-n lumea de povești,/Te-ai irosit prea grabnic, efemeră:…”

Dora-Alina Romanescu: - fragment roman – „După ce s-au așezat la masă, Tibiana a făcut prezența. Lipsea Sara, care, după incidentul pe care l-a avut cu colegele ei, a plecat cu familia în Canada și s-au stabilit acolo definitiv, și Consuela, care s-a căsătorit cu un italian și trăiește în Roma. Bucuria Tibianei a fost sinceră și plăcută, pentru că toți cei prezenți au urmat facultăți de stat pe le-au absolvit cu note foarte bune…”

Ștefan Popa – Dincolo de nori – „Contemplând fruntea dantelată a munților, pilotul și-a spus în sine: „ca să trec, avionului meu i-ar mai trebui 300 de metri de altitudine”. Toți aviatorii cunosc aceste mișcări ale aerului, al căror ax e vertical și care ba ridică, ba coboară sensibila mașinărie din mâinile lor. În zonele muntoase acești curenți dobândesc o forță și o viață cu totul aparte.”

Prin aceste cîteva rânduri din opera fiecăruia, am dorit să se prezinte singuri. Eu pot doar să spun că „sunt oameni de o valoare inestimabilă, atât prin talentul și harul lor, dar, cel mai mult, m-a impresionat vivacitatea și omenia lor. Avem printre noi oameni cu suflete mari, trebuie să știm doar să-i cultivăm. Să-i păstrăm alături de noi!

(revista Metafora)

Prefață la „Pe potecile gândului” de Mioara Baciu

Poeta Mioara Baciu, poeta inimilor, a iubirii, apare cu cel de-al treilea volum, intitulat Pe potecile gândului. Își continuă firul liric din volumele precedente, cu unicitatea versului cald, ce o caracterizează.

Mioara Baciu, deși acum este la al treilea volum, are în palmaresul său mai multe Antologii, în care mesajul versurilor sale a cucerit cititorii, făcându-se remarcată. Tocmai de aceea a și fost primită, cu usurință, în rândul membrilor Ligii Scriitorilor, filiala Dobrogea.

Autoarea, scrie o poezie modernă, care îi desenează profilul nobil, dar și o atitudine educațională, care subliniază și trăsăturile unei inteligențe native, virile, circumspecte, dar și hotărâte în fața vieții. Găsim inserat în versuri un zbucium perpetuum între vis, dorință și realitate. Și-ar dori o lume mai bună, fără ipocrizie, fără zbuciumul teluric, care aleargă fiecare după averi.

Poeta, omul Mioara Baciu pune mare preț pe iubire, pe adevăr, pe dreptate.

Așa cum scrie în Biblie că, la început a fost Cuvântul, pe acesta, poeta îl folosește în vers pentru a da cititorului o stare de bine. Celui care urăște îi arată ce puternică este iubirea, cum să ne folosim de ea pentru a întreține o stare sufletească cu vibrații înalte, care, în ultimă instanță ne dă starea de bine, de sănătate. Deci, este un magician al Cuvântului.

În poemul Confesiune, ne declară, autodefinindu-se: „Nicicând n-am alergat după averi/M-am mulțumit cu ce-am avut/De-a fost să duc pe umeri și poveri/Cu demnitate le-am purtat, de au durut… Am înflorit la orice răsărit de soare/Și ghiocei am prins, la asfințit, în păr/Am înțeles, tacit, că adevărul doare,/Că dor cuvintele-aruncate în răspăr”.

Pentru mine, este o mare bucurie că am cunoscut-o pe Mioara Baciu, care nu este numai o poetă autentică, talentată, plină de har dumnezeiesc, dar este un reper de omenie. Este omul pe care mi-l doresc în preajma mea cât mai des. Am avut destule ocazii să îi văd marele caracter din cele mai mici detalii. Personalitatea poetei însumează o varietate de principii. Are o permanentă trăire poetică, împletită cu o multitudine de sentimente.

Mioara Baciu reprezintă o realitate dintre cele mai pregnante, cu o amprentă de certă originalitate.

Poeta Mioara Baciu are un adevărat cult al cuvantului, pe care il foloseste pentru a crea poeme de o rară sensibilitate, care ajung cu usurintă la inima cititorului.

In fața vieții suntem ființe fragile. Citind opera poetei ne regăsim în universul ei cladit „cu dragoste, cu truda, cu drag”, asa cum ne marturiseste ea insasi. Poezia are o asemenea menire cand este scrisă de un autor, precum Mioara Baciu.

Am retinut din zicerile unui filozof urmatoarea frază: „Nu numai cu paine va trăi omul, ci cu tot cuvantul!”

Acest adevăr l-am trăit mulți. Desi te realizezi material, uneori nu îți mai găsesti niciun sens, nicio rațiune de a mai exista. Abia in acele momente, cat de fragili suntem in fața vieții. In astfel de împrejurări ne indreptăm spre o carte buna de versuri si ne ostoim sufletul.

Dragostea poetei Mioara Baciu pentru oameni si poezie este evidentă.

Lectura poeziei sale, pentru suflet, este ca un balsam.

Mioara Baciu este inzestrată cu aptitudinile spirituale necesare, care ating sufletul. Este receptivă si spontană, este bucurie si oferă bucurie, este iubire si dăruieste iubire, este adevăr si oferă adevăr, acel adevăr, că lumea poate fi mai bună, mai frumoasă, mai demnă, dacă străbatem împreună „potecile gândului” poetei.

* * *

Împreună cu Ionica Bandrabur

Pe Ionica Bandrabur am cunoscut-o în vara anului 2019, la Sulina, unde am petrecut trei zile de neuitat în Tabăra de creație literară „Oameni cu suflete frumoase”, alături de soțul ei, Ticu Bandrabur. O doamnă liniștită, generoasă, cochetă… Tot acolo am luat „cunoștință” cu minunatele ei versuri ce compun creația literară a distinsei poete. De altfel, a și cosemnat, în cuvinte potrivite și cu talent literar de netăgăduit, impresii din popasul nostru la Sulina. Am constatat cu această ocazie că are talent și în proză. La Sulina, într-una din seri, am pus în scenă o nuntă maramureșeană de excepție, cu nu mai puțin excepționalul nostru coleg, poet Vasile Bele, care venea din Baia Mare. Acesta a adus toată recuzita necesară pentru desfășurarea unei nunți. Soțul Ionicăi Bandrabur a jucat rolul mirelui, iar eu rolul nașei. De atunci, ne amuzăm, spunându-ne, în glumă, nașă și fin, fapt ce ne aduce aminte de minunatele clipe petrecute în Tabăra de la Sulina, dar ne apropie și mai mult, ca prieteni. Și așa am rămas, prietenă cu familia Bandrabur. Îi simt aproape. Oameni sinceri! Oameni gospodari și de omenie!

Am fost surprinsă plăcut când am primit invitația domniei-sale de a merge la Slănic Moldova, la o triplă lansare de carte, Ionica Bandrabur. Ca să fiu sinceră, am fost puțin reticentă și asta numai din cauza multor activități la care am participat în ultimul timp, a oboselii, dar și din cauza distanței. Acum, după tot evenimentul la care am fost și eu prezentă, spun că aș fi regretat lipsa mea de la acesta. Am plecat cu trenul de Iași, în seara zilei de 17 octombrie, la 22.15, alături de poeta Garofița Jianu și a soțului ei. Când ai o companie plăcută, distanța nu mai este o problemă. Am ajuns în zorii zilei de 18 octombrie, unde doamna Ionica Bandrabur ne-a așteptat, cu automobilul personal și am ajuns la ospitaliera gazdă a familiei sale, de-acum prietene, unde mi-a oferit unul din cele patru dormitoare de la etajul locuinței lor. Am fost foarte impresionată de primire și de confortul locuinței. Am dormit, obosită după o noapte de călătorie, dar, când m-am trezit, razele soarelui mi-au dat binețe, iar curiozitatea de a vedea împrejurimile a fost mai puternică decât a lenevi mai mult în pat. Cum am deschis ochii, prima priveliște erau munții Nemira, care m-au încântat cu măreția lor, gătiți parcă de sărbătoarte, cu nuanțele de verde până la maroniu și le-am perceput invitația de a-i vedea, de afară, din curte, în toată splendoarea lor. Așadar, am ieșit, iar ochii mei îi priveau cu nesaț. La fel împrejurimile, dar și primitoarea locuință a familiei Bandrabur. Nu m-am putut bucura mult, deoarece, am fost invitați la un mic dejun copios, însoțit de o aromatizată cafea.

Am plecat să vizităm orașul. Încântător. Curat. Turiști. Am ajuns până la așa-numita Cascadă. Într-adevăr, un loc minunat pentru popas. Întâmplător, aici, l-am întâlnit pe interpretul de muzică populară și lăutărească, Ion Ploieșteanu. Tot grupul nostru a făcut poze cu el. În drum spre Cascadă am băut apă de la Izvorul 2, am admirat peisajul și am călcat pe covorul moale din frunze maronii. Da, din acest frumos oraș, Slănic Moldova, parte din aceste minunate peisaje, se inspiră, în creația sa, minunata și blânda mea prietenă, poeta Ionica Bandrabur! Pentru că despre ea și evenimentul său vreau să amintesc. Lansarea celor trei volume ale Ionicăi Bandrabur a fost o sărbătoare. Nu numai pentru noi, cei veniți din toate colțurile țării, dar parcă am simțit că „orașul este în sărbătoare!” Un oraș în care nu găsești o florărie, dar poeta a primit nenumărate buchete și ghivece de flori, ea însăși o iubitoare a florilor, „ea însăși o floare!”.

La eveniment, au vorbit, pe lângă cei aleși în prezidiu și toți invitații. „Oare Ionica Bandrabur nu are decât prieteni?” Așa se pare! A fost înconjurată de prieteni. Prietenii au vorbit la superlativ! Și cum se putea altfel, când Ionica Bandrabur este o poetă binecunoscută, este un om bun și generos, este o prietenă de nădejde. Au participat oficialități ale orașului, inclusiv primarul Slănic-Moldovei, ceeace nu se întâmplă des. L-am felicitat pentru acest gest.

Ce a urmat, vor rămâne amintiri în sufletul fiecărui invitat. După o masă la restaurantul hotelului Venus s-a mers acasă la autoare. Vazele s-au umplut cu flori, grădina era de-acum plină cu ghivecele multicolore de crizanteme, la frumoasa lor terasă au luat loc, în jurul mesei, scriitori…, prieteni, iar Ionica Bandrabur, alături de distinsul său partener de viață, atenți ca „niciun musafir să nu se simtă stingher sau să rămână neservit, cum se cuvine, cu cele mai alese bucate: ciorbă de burtă și ciorbă de pui, răcituri, sarmale, mici și grătar de pui, murături, dulciuri alese, de unde nu a lipsit dansul și voia bună. Da, minunații noștri prieteni, familia Bandrabur, eu am simțit că, acele zile petrecute împreună, îmi vor aminti că, viața este frumoasă, dacă ai lângă tine prieteni adevărați! La bine și la greu, să fim împreună!

* * *

170 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

Faptul că am onorat invitația doamnei Angelica Stănciuloiu din 09.01.2020 a fost o alegere bună. Întâlnirea a avut loc la sediul Primăriei Sector 2 București și a fost în colaborare cu Fundația Spirituală „Mihai Eminescu”. Simpozionul Cultural „EMINESCU ȘI ADN-ul/FIINȚA NEAMULUI ROMÂNESC, a adunat laolaltă personalități de mare valoare în lumea literară, eminescologi, actori, interpreți și iubitori ai operelor eminesciene.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scapă, încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape ideilor generale ce și le însușise și le avea exclusiv lumea”, spunea Titu Maiorescu.

Fiecare dintre noi suntem unici prin ADN. De altfel, există un genom al individului, al unei nații. ADN-ul ca nație crează sensibilitate, ne face să rezonăm. ADN-ul nostru este și credința în Dumnezeu. Când spunem „Sus inimile noastre”, „Tu maica mea preacurată” – sunt vectori închinați creatorului. Suntem la fel doar prin egalitatea de șanse. Oamenii trebuie să fie apreciați după capacitățile sale, indiferent de domeniul în care își desfășoară activitatea.

Mihai Eminescu a fost sacrificat și s-a sacrificat pentru noi, prin articolele sale publicate în presa vremii, dar și prin multe din poeziile sale. „Pentru crezul său politic stau mărturie procesele din Tribunale și nu pot fi trecute cu vederea”, spunea un vorbitor.

La acest Simpozion, col.ing. (r) Vasile Prăjescu, cu tema „Eminescu – mesager al neamului românesc”, și-a pus întrebarea: „A fost un mesager venit de dincolo de lume? Ființă divină?” Și tot dumnealui dă răspunsul: „Sunt creiere umane care sunt capabile să recepteze informații, mesaje de la mari distanțe. A fost o minte super-dotată! Plecând de la descoperirea făcută de Newton care a cercetat, printre altele, unda electromagnetică, a ajuns la concluzia că Eminescu poate fi un trimis al lui Dumnezeu, că a fost Iisus Hristos al Românilor, că este neam ceresc și tot Eminescu ne revigorează spiritul românesc”.

Pe Mihai Eminescu l-a caracterizat trei elemente: iubirea, poezia, țara – pentru care putea să moară. Dan Puric spunea, că: „Eminescu este paznicul Ființei Naționale. Eminescu cred că face parte din minunea de a fi român. Eminescu – celula moral impenetrabilă a poporului român”.

Ne putem edifica cum era Eminescu, citind din presa vremii: M.Brăneanu, ziarist „Timpul”: „Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nci altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere”.

Nicolae Gane „Îl am și acum înaintea ochilor. Ce frunte încărcată de gînduri! Ce privire măreață și visătoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă suprapămânească”.

Alexandru Vlahuță „Era un zeu tînăr, frumos și blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare cu ochii duși, osteniți de gânduri. (…) Avea un glas profund muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrație particulară, ca și când venea de departe, dintr-o lume necunoscută”.

Geo Bogza „El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte deznădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu deznădăjduim”.

Eugen Simion „Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. (…) Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste. Cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.

Nicolae Dabija „Eminescu trăiește în noi, în fiecare dintre noi, cei din lanuri și din biblioteci, cei din dealuri și cei de pe văi, cei de lângă ape și cei de pe stânci. (…) Un popor care îl are pe Eminescu nu poate fi sărac.

Stefan Mitroi „Eminescu există chiar acum, când vorbim! El este Oda în metru antic, poezia cu cea mai mare încărcătură de prospețime a literaturii noastre. (…) Se spune despre gazetărie că este istoria clipei. Nu și în cazul lui Eminescu. Pentru că el a rostit ca ziarist adevăruri valabile și-n ziua de azi. Și n-a făcut-o oricum, ci lăsându-se durut de ele și durându-le cu tăișul minții sale sclipitoare. Cam pe toate cuvintele pe care a pus mâna Eminescu, trecându-le înainte de asta prin suflet, le-a luat în custodia ei paternitatea. Un uriaș cronicar al vremelniciilor de tot felul, care a învins vremelnicia, acesta este, din punctul de vedere al inimii mele, domnul Eminescu. (…) N-au existat, nu există, mai corect spus, mai mulți Eminescu, gazetarul, Eminescu, prozatorul sau Eminescu, filozoful. Era un singur Eminescu, același, când se apuca de scris, indiferent de genul în care scria. Intra, cu tot ce însemna el, în miezul cuvintelor. Acolo s-a petrecut cea mai frumoasă dintre viețile sale. Acolo a fost singurul loc de pe lume unde a fost și este Eminescu fericit. Adică înăuntrul limbii române, care a știut să profite, trăind și acum de pe urma fericirii lui!

Am fost fericită ascultându-i pe vorbitorii la Simpozion, cu teme dintre cele mai interesante despre marele nostru poet nepereche, Mihai Eminescu: Preot prof.univ.dr. Emilian Cornițescu – Binecuvîntare – Eminescu – Luceafărul neamului românesc și mesager al valorilor culturale și de credinșă; prof.univ.dr. Ioan Condor – Avram Iancu, salvatorul Transilvaniei; Gl.bg. (r), prof.univ.dr. ing. Nicolae Rotaru – Eminescu între actualitate și perenitate; Col. (r) prof.dr. George Ene (Pitești) – Trebuința de Eminescu. Motivația perenității sale în conștiința românilor; Prof.univ.dr.ing.,cercetător, inventator, prozator, poet, Nicolae Vasile – Analiza epistemologică a creației lui Eminescu; preot prof.dr. Mihai Milea (Buzău) – Crezul lui Eminescu; Conf.univ.dr. Aurel D.David – Alexandru Ioan Cuza – mentorul tainic al ideilor eminesciene privind edificarea României întregi; Prof.dr. Eugen-Marius Constantinescu (Buzău) – Mihai Eminescu străjerul ADN-ului românesc și încă mulți alții. Programul a fost foarte bine intercalat cu recital, muzică, filmări etc.

De la această întâlnire am plecat la Palatul Parlamentului, unde, în program, era tot Omagiul lui Eminescu, organizat de Uniunea Scriitorilor Români. Am ascultat cele mai diverse citate și amintiri despre Eminescu, recitaluri din creația sa, dar și ale altor autori, care au scris despre poetul nepereche, dar, m-a încântat și o mare și frumoasă colecție de plachete, cărți, timbre, medalii – toate despre Eminescu. Am fost încântată și de întâlnirea cu numeroși prieteni, membrii sau nemembrii ai unor uniuni scriitoricești, dar toți foarte talentați și având legătură cu arta.

Nu am terminat ziua surprizelor că am fost invitată de către prietena mea, scriitoarea Claudia Voiculescu, membră a Uniunii Scriitorilor Români, să ne relaxăm la un concert al Filarmonicii „George Enescu” care se ținea la Ateneul Român. Încă două ore petrecute în loja Ateneului, ascultând „Simfonia corală Clopotele, op.35, pentru soliști, cor și orchestră mare, de Serghei Rahmaninov. Soliști: Sorina Munteanu, Adrian Dumitru, Ionuț Pascu, acesta din urmă fiind din Constanța, iar dirijorul corului Daisuke Soga, din Japonia.

Purtându-mi pașii prin București, alături de scriitoarea Claudia Voiculescu, mi-a făcut o mare plăcere, arătându-mi unde au locuit sau locuiesc, personalități politice, istorici, mari pictori, dar și unele povești interesante din viața lor. Când i-am sugerat să scrie despre toate acestea, mi-a răspuns că la asta lucrează în prezent. M-am bucurat. Aceste lucruri trebuie cunoscute. Este patrimoniul național.

Și la Cenaclul Literar Mihail Sadoveanu s-a celebrat cum se cuvine omagierea poetului nepereche, Mihai Eminescu

* * *


„Veniră și trecură vremuri” de Corneliu Caraivan

Miercuri, 12 februarie, la Muzeul Național al Marinei, a avut loc lansarea volumului „Veniră și trecură vremuri”, debut literar al domnului Corneliu Caraivan, membru al Cenaclului Literar Mihail Sadoveanu și al Clubului Umoriștilor, Constanța.

Volumul este un jurnal de prizonierat al tatălui autorului, Caraivan Fănică, care a consemnat „Notițe și impresii, culese de la căderea în prizonierat și până la întoarcerea în țară”, pe zile, cu toate vicisitudinile pe care le-a suferit. Ca un exemplu edificator, am să dau unul sau două citate din jurnalul tatălui său. Citez: „23 octombrie 1944 – foamea era vie. Cu mare greutate s-au încolonat și 8 inși pe o pâine și o bucată de untură”, sau „27 niembrie 1944 – seara escortați de sute de santinele am fost porniți spre lagăr. Băgați câte 50 în fiecare vagon, timp de 3 zile am stat închiși. Singura ocupație nu era decât omorârea păduchilor. Din oră în oră, dacă făceai control, puteai vedea cu ochiul liber cum se înmulțesc. Când aveai să-ți faci nevoia, strigai: acoperiți-vă că vreau să-mi fac nevoia. Într-o cutie de conservă, trebuia să fii atent să nu scape jos și așa pe rând fiecare trebuia să treacă prin această faptă. Mâncare ni se da, 3 inși la o pâine de 1 kg pe zi și 200 grame de cârnați”. Ce poate spune un tânăr de astăzi, citind aceste rânduri din jurnalul unui prizonier din timpul celui de-al Doilea Război Mondial? Doar să-i mulțumească lui Dumnezeu că trăiește alte vremuri. Să ne rugăm să fie pace între oameni și între popoare!

Cartea se dorește și un omagiu adus tatălui și înaintașilor săi și cuprinde facsimiluri și fotografii cu obiectele rămase de la aceștia. „Veniră și trecură vremuri/Și noi prin ele călători,/Rămâne scrisului să poarte/Câte-o fărâmă despre toate”. Aceste versuri scrise de autor, dovedesc din plin talentul, dar și respectul pentru strămoșii lui, dar și pentru nația poporului roman, care întotdeauna a dus doar lupte de apărare și niciodată de cotropire.

Despre firea și caracterul tatălui autorului, ne-a vorbit foarte frumos, în termeni laudativi, domnul prof.univ.dr. Vasile Sârbu. „Acesta fusese un om blând, iertător, gata să ajute pe oricine” și dovada stă în faptul că și-a educat bine copiii în această direcție, de a fi mereu Oameni de omenie. Autorul nu uită nici pasiunea tatălui pentru istorie, geografie, filozofie, știință, în general pentru cultură generală, înmagazinând în biblioteca personală, pe lângă cărți și diferite colecții de ziare și reviste. Toate acestea au fost de ajutor și copiilor săi, pe care i-a educat în acest spirit. Pe lângă profilul pe care îl face, cu multă prețuire, atât autorului cât și tatălui lui, domnul doctor Vasile Sârbu ne predă și o „lecție” de psihologie asupra unor „caractere”. A vorbit cu atâta cunoaștere și har, încât, auditoriul l-a aplaudat îndelung.

Col. (r) Remus Macovei, președintele ”Cultului Eroilor, „Regina Maria”, filiala Constanța, a adus argumente edificatoare despre acea perioadă, în care noi am intrat, fără vrerea noastră, în acel război. „În perioada 16-19 octombrie 1944, pe malurile Tisei, s-a desfășurat drama Diviziei 4 Infanterie. Este o încântare să-l asculți pe domnul Colonel Remus Macovei când povestește despre dramele prin care au trecut eroii noștri: „Divizia avea o situație extrem de dificilă, pentru că: recruții erau neinstruiți, armamentul automat și anticar era insuficient, lipseau munițiile pentru toate categoriile de armament, câmpurile de mine fuseseră ridicate de trupele sovietice pe timpul înlocuirii”. Despre data de 19 octombrie 1944, în care vorbește și „prizonierul” acestui volum, Fănică Caraivan, domnul Colonel Macovei, spune: În dimineața zilei de 19 octombrie 1944, inamicul execută cu două divizii (una blindată și una motorizată) o contra-lovitură la joncțiunea dintre Divizia 4 Infanterie și Divizia 203 Infanterie sovietică”. Iată cum se întâlnesc cele două situații: cea din teren și cea de istorie. În final, l-a felicitat pe autor și i-a urat să scrie cît mai multe cărți.

Autorul a adus cu sine câteva obiecte ce i-a aparținut tatălui său și cu talentul de poet, iată ce a ieșit, referitor la ceasul existent în casa bunicilor, la nașterea tatălui său: „Se-aude ticăind un ceas,/E vremea bunului rămas,?Te du al nostru fiu și soț iubit?Să te întorci acasă negreșit.?Noi ne-om ruga la cel de Sus /De gloanțe să nu fii răpus,/Întreg sau chiar cu trupul betegit/Te-ntoarce, te-așteptăm cu dor nemărginit”.

Despre autor, a vorbit în termeni elogioși, prof. Constantin Daba. Pe bună dreptate, ne-a arătat ce înseamnă să crești întro familie de buni creștini, care, prin exemplul personal, își educă bine și copiii. Educația o face în primul rând părinții, așa cum se spune la noi „Cei șapte ani de-acasă”!, de-abia după aceea, școala! „…versurile „de suflet” izvorăsc în primul rând, din respectul față de memoria părinților și bunicilor săi prin câteva obiecte care i-au rămas de la ei. Un baston pe care și străbunicul și bunicul său și-au sprijinit bătrânețile, un ceas de buzunar care a continuat să meargă și după ce un accident nefericit a curmat viața tatălui său, ori un scăunel pe care s-au așezat, obosiți, străbunii săi la o măsuță cu trei picioare, așa cum se obișnuia la țară”. Domnul profesor, Constantin Daba, cu vocea sa blândă, a cucerit auditoriul, ascultându-l cu plăcere.

Despre talentul de scriitor, dar și de bun coleg, au luat cuvântul mai multe persoane din sală, prilej cu care l-au felicitat și i-au urat „la cât mai multe cărți”.

Îl felicit și eu pe autor și aștept o nouă lansare de carte, autor, Corneliu Caraivan!

(Revista, Arma Pontica)

„Cultura constănțeană 2019” de prof.univ.dr. Olga Duțu

Volumul „Cultura Constănțeană” este dedicat evenimentelor și personalităților care marchează anul 2019 și continuă proiectul Constanța Culturală 2017, 2018.

Acesta este al treilea volum și este structurat pe zece capitole.

Lansarea a avut loc la Teatrul de copii și tineret „Căluțul de mare”, din Constanța, iar despre carte au vorbit: Steliana Bajdechi, col.(r) Remus Macovei, prof.dr. Aurelia Lăpușan, prof. Alexandra Flora Munteanu, moderator, Aurel Lăzăroiu.

Autoarea nu uită să amintească nici un eveniment care a avut loc în orașul Constanța. Datorită acestui fapt cartea este foarte valoroasă ca document, iar doamna Olga Duțu, un cronicar priceput, căreia nu i-a scăpat nimic.

Scrie despre oameni dragi de la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, istoricul școlii, absolvenți ai acestui liceu, astăzi mari personalități, le creioneză profilul sau le amintește despre lucruri uitate.

Spitalul Militar de Urgență „Dr. Alexandru Gafencu”, acest mare chirurg, este amintit în familia dumneaei, datorită unei intervenții chirurgicale, a unei operații extrem de dificile, făcute fratelui. Spitalul Militar sărbătorește Centenarul.

Nu uită să amintească nici despre marele nostru poet național, Mihail Eminescu, care, în 2019, a împlinit 130 de ani de la trecerea în eternitate.

Aflăm, datorită acestui volum, că, la 27 septembrie 1909 a fost inaugurat portul Constanța. Informații prețioase despre acest eveniment le obține datorită unor interviuri și documente puse la dispoziție, de către cei care le dețin.

Semicentenarul Muzeului Național al Marinei Române, care îl evocă pe cercetătorul și muzeograful Cornel Greavu.

Spitalul Clinic de Urgență „Sfântul Apostol Andrei” din Constanța, la împlinirea a 50 de ani de activitate, la care autoarea îi intervievează pe managerul dr. Cătălin Grasa, prof.univ.dr. Vasile Sârbu și alți medici și asistenți pentru a face un amplu documentar despre acesta.

Tot 50 de ani s-au împilnit și de la apariția Revistei Ecouri a Colegiului Național Pedagogic „Constantin Brătescu”. Aici, autoarea a învățat, dar a și profesat.

Nu uită nici că se împlinesc 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989. Ioan Maliciuc în volumul său Prețul libertății la Constanța. File de Istorie descrie cronologic ce s-a întâmplat în orașul nostru. Prof. Nicolae Cușa, Momente ale Revoluției din Decembrie 1989, la Constanța. Așa cum au fost, Revolta populară din Constanța, 22-23 Decembrie 1989, după 20 de ani. Prof.univ.dr. Marian Cojoc, Revoluția Română în Dobrogea. Dr. Lavinia Dumitrașcu – Revoluție și destine, semnat de prof.univ. Gheorghe Dumitrașcu. Toate aceste volume, autoarea le trece prin filtrul său critic, descriind exact ce s-a întâmplat la Revoluția din Decembrie 1989.

Pe lângă toate aceste evenimente, autoarea ia interviuri cu managerii unor instituții culturale prin care s-au moderat personalitățile multor copii și tineri care le-au frecventat. O astfel de instituție este Centrul Cultural Județean „Teodor T. Burada”, unde se învață arta picturii, muzică ș.a. Elena Frâncu, campioană mondială, prezintă educația prin sport în liceele de specialitate, școli și cluburi sportive.

Palatul copiilor, o altă instituție în care s-au format cântăreți, dansatori, artizani, pictori premiați, datorită dăruirii profesorilor: Gabriela Barbu, Radu Horobăț și nu numai.

Teatrul de copii și tineret „Căluțul de mare” frecventat de elevi și preșcolari, unde s-au montat 30 de titluri dintre cele mai bune texte pentru copii din literatura universală și națională. Acesta este condus de Romică Stan, iar sala este arhiplină, la astfel de evenimente.

Radio „Trinitas”ne vorbește despre educația religioasă în cadrul bisericii, dar și la orele de religie din școală, prin vocile preotului Dr. Eugen Tănăsescu și al prof. Mihaela Tănăsescu.

Apariția acestui volum a constituit un mare eveniment în orașul nostru. El a cuprins subiecte de importanță națională, dar mai ales dobrogeană.

Au fost aduse elogii volumului, dar și autoarei, nu numai din partea celor avizați să vorbească, ci și a celor din sală. Până la urmă s-a purtat un dialog cu autoarea pentru a se lămuri anumite aspecte. Cartea cuprinde foarte multe informații.

În concluzie, al treilea volum „Cultura Constănțeană” 2019, dar și celelalte două volume „Constanța Culturală 2017” și „Constanța Culturală 2018” ar trebui să se regăsească în biblioteca fiecăruia. Ele constituie documente autentice de care, mai devreme sau mai târziu, vom avea nevoie.

Felicit autoarea pentru această cercetare minuțioasă și… dăruirea și respectul total pentru cititori. Așteptăm și volumul patru, așa cum am fost informată, că se lucrează și la acesta.

(Revista Arma Pontica)

* * *


Din gândurile Col.(r.) Constantin Crăciun, cel care a fost redactor-șef la revista Camarazii și care m-a îndrumat să scriu. După 12 ani.

Crăciun Constantin: DUMNEAVOASTRĂ DOAMNĂ SUNTEȚI O POVESTE FRUMOASĂ! AȚI DAT OAMENILOR MULTE GÂNDURI CONSTRUCTIVE PRIN TOT CE AȚI SCRIS ȘI AVEȚI RESPECTUL MEU! ȘI NU ÎN REST CI PE DE-AÎNTREGUL. MĂ BUCUR CĂ TIMPUL CONFIRMĂ GÂNDURILE DE DEMULT.


Festivitatea de premiere a Clubului Amiralilor