2020.08.30: Întâlniri controversate - Arșura în modernism și postmodernism

Arșura este o ființă criptică, forestieră, nocturnă, a cărei prezență a fost semnalată într-o imensă arie geografică începând din pădurile din munții Tian Șan și Pamir, din Siberia și zona lacului Baikal, până în munții Ural și Caucaz, în codrii de pe Volga, din Lituania, Polonia și nordul Mării Negre. Pe scurt, în toate zonele în care tătarii locuiesc și obișnuiesc să spună basme copiilor lor. Deși majoritatea oamenilor de știință îl consideră o combinație de folclor și identificări eronate, numărul mare al martorilor oculari îi determină pe unii savanți să își exprime interesul față de această entitate misterioasă a pădurilor susținând că este vorba de o ființă din categoria criptozoologiei.

Numele Arșura apare sub diferite derivate care au sensul „jumătate”: „Șuralî”, „Șúrelí”, „Arçura”, „Arçora”, „Arșora”, „Arçori”, „Yarîmlîk” sau „Yarîmtîk”. Se zice că ar avea doar o jumătate de suflet și că ar fi înzestrat cu puteri supranaturale, că își poate schimba forma și dimensiunile corpului. Este capabil să se arata atât sub forma unui fir de iarbă, cât și sub cea a unui copac foarte înalt. Se poate arăta și ca un om cu degetele subțiri și lungi ca niște vreascuri și un corn mic în frunte. Un fel de hibrid, jumătate om, jumătate pom. Uneori se manifestă ca o ființă teribilă, răutăcioasă, care imită vocea diferitelor animale din pădure. Alteori nu este deloc rău. Îi place să se joace. Își apără teritoriul ascunzând toporul tăietorului de lemne, ademenindu-l în desișul fără ieșire și gâdilându-l până la moarte. Protejează animalele și păsările codrului spunându-le când să migreze.

Rădăcinile lui Șuraleu sunt învăluite în legendele misterioase și credințele mistice din străvechea epocă a runelor și șamanismului poporului tătar. Probabil că la începuturi a fost asociat strict supranaturalului. Un spirit malefic, nefast, nemilos și batjocoritor. Criticul de teatru și film Aygul Gabași din Kazan remarcă similaritatea surprinzătoarele dintre Arșura și cinematografia americană contemporană. David Lynch îl prezintă în Twin Peaks pe Bob, spiritul rău al pădurii care ia forma unei bufnițe și are permanent nevoie de „jumătatea” sa, o persoană în care să poată trăi. Bob se hrănește cu emoții umane, cu frică și plăcere. El se amuză ducându-și victimele la moarte. Așadar, inspirându-se din mitologia autohtonă, filmul lui David Lynch dezvăluie o asemănare uimitoare și deloc întâmplătoare între vechile credințe păgâne ale popoare de pe cele două maluri ale oceanului (Gabași, 2005).

Destinul eroului nostru de basm ține însă de evoluția poporului tătar, de modul în care el a perceput și a interacționat cu mediul înconjurător. Se pare că, de-a lungul timpului, încărcătura negativă, înspăimântătoare legată de sensul inițial de „jumătate de om” s-ar fi diluat lăsând locul laturii copilăroase a acestei ființe. Astfel, la începutul sec.XX poetul Abdulla Tukay scrie poezia „Șuraleu” în care, decăzându-l din statutul de entitate superioară, supranaturală și malefică, îl transformă pe eroul nostru într-un personaj credul și prostuț, ușor de înșelat și aproape inofensiv. El îl scoate astfel definitiv din zona sinistrului și nefastului introducându-l strict în universul ironiei și sarcasmului. Îl extrage din câmpul superstiției și al groazei invitându-l în lumea literaturii și artei tătare. Mai mult, Tukay îi dă demonului din codrul des, pentru prima dată, și o conotație pozitivă: Șuraleu este acceptat ca parte integrantă a pământului natal, a naturii sale înfloritoare și virgine, a inepuizabilei fantezii a poporului tătar (Badretdin, 2000).

Poemul-basm semnat de Tukay a avut imediat un succes uriaș. Împărtășind trăirile poetului, cititorul tătar a perceput poemul ca pe o lucrare profund națională, care oglindește cu multă claritate esența sufletului său. „Șuraleu” era în concordanță cu timpul său și reflecta tendințele educaționale din literatură. Era o sărbătoare a victoriei minții umane, a cunoașterii, a dibăciei asupra forțelor misterioase și oarbe ale naturii. Reflecta creșterea sentimentului identității naționale. Pentru prima dată, în centrul unei opere literare nu se mai afla o intrigă comună, un complot comun de natură turcică sau islamică, ci un basm tătăresc care circula printre oamenii obișnuiți. Limbajul poemului se remarca prin suculența, expresivitatea și accesibilitatea sa. Inspirați de noua imagine limpede și strălucitoare a spiritului pădurii, o seamă de scriitori, compozitori și artiști tătari vor crea în următoarea sută de ani remarcabile opere originale.

Cea mai tulburătoare dintre acestea este „Șuraleu”, primul balet tătar pus în scenă pe muzica tânărului compozitor Ferit Yarullin, în coregrafia lui Leonid Jakobson. Premiera acestuia s-a născut în chinuri, în condiții crunte de război. La începutul anului 1940 Ferit Yarullin și libretistul Ahmet Fayzi pun la dispoziția Teatrului de Operă din Kazan libretul și muzica scrisă pentru acest balet. Coregraful Jakobson insistă însă asupra prelucrării acestora și înlocuirii unor scene. Viziunea sa este contestată în special de către poetul Musa Gelil, șeful departamentului literar al Operei, care critică incompatibilitatea unora din conținuturile propuse de Jakobson cu aroma poveștilor lui Tukay și a identității naționale a tătarilor. Începe războiul. Libretistul Ahmet Fayzi se îmbolnăvește și Jakobson preia întreaga responsabilitate a punerii în scenă. În 1942 Musa Gelil cade grav rănit pe front și este capturat de naziști. În 1943 compozitorul Ferit Yarullin moare pe front. Pe 25 august 1944 Musa Gelil împreună cu poetul Abdulla Aliș și grupul lor sunt executați prin decapitare la închisoare Plötzensee de lângă Berlin pentru organizarea luptei de rezistență în rândurile prizonierilor sovietici din Germania. Premiera baletului are loc pe 12 martie 1945, cu o trupă improvizată, lipsită de entuziasm, într-o sală rece. Regia aparținea lui L. Zhukov și G. Tagirov, pe libretul lui Ahmet Fayzi și Leonid Jakobson. Abia după premiera de pe scena Teatrului de Operă și Balet Kirov din Leningrad în 1950 va veni și recunoașterea internațională. Mai apoi, în „Șuraleu” vor străluci stele precum Maya Plisetskaya și Yuri Grigorovici (Salihova, 2011)(Yarullin, 1985).

Nepăsător la faima demonului Șuraleu care dansează pe scenele operelor de pretutindeni, personajul popular continuă să-și trăiască propriul destin viu și colorat, primind cele mai diverse interpretări în operele artiștilor din diverse genuri de artă. Când a scris poezia, în 1907, Tukay nu avea cum să știe că sute de artiști vor ilustra acest basm pictând duhuri cu nasul mare, capete încornorate și degete lungi sau păduri misterioase și întunecate. Au trecut o sută de ani și în artele vizuale – ilustrație de carte, tablouri, sculpturi - sute de lucrări și imagini înflăcărate au fost create pe acest subiect. Pe scena dramatică, soarta reprezentării lui Șuraleu s-a dovedit a fi la fel de bogată și diversă. Cu atât mai puțin putea bănui Tukay că, prin eliberarea de farmece, vrajă și fatidic, destinul lui Șuraleu va putea intra peste un secol într-o zodie atât de norocoasă.

Căci cel mai remarcabil fapt petrecut în existența acestuia este reevaluarea morală și emoțională pe care publicul contemporan o face conflictului Om-Șuraleu după 1989. Percepția cititorului de astăzi, care reconsideră detaliile în contextul actual, nu mai corespunde celei din urmă cu un secol. În definitiv, tăietorul pleacă după lemne în faptul serii, lucru cam nepotrivit și care dă de gândit asupra legalității cauzei. Și apoi, în loc să adune vreascuri, el culcă la pământ arbori cu tulpina groasă. Șuraleu e inocent, nu face nimic rău. El este sincer, încrezător și gata să ofere o mână de ajutor. Pentru că locuiește în adâncurile pădurii și umblă gol-goluț, doar ușor acoperit cu păr sau lână, este considerat copilul naturii, nevinovat și lipsit de orice fel de apărare. El este cel care menține armonia pădurii și tot ceea ce își dorește este să se joace, să glumească și să râdă, să fie fericit și să se bucure de viață. Va cădea în capcana perfidă a omului viclean. De altfel, omul acesta tânăr se arată a fi nesincer și fricos. El se numește Batîr (Cel Viteaz). Numai teama și ipocrizia îl determină ezite și să se recomande Bîltîr (Anul Trecut). Este și un om crud pentru că ignoră drama individuală a victimei pe care o părăsește în mijlocul pădurii fără niciun fel de remușcare. Tătarul contemporan îl identifică pe Bîltîr cu acțiunile omului învinuit de atitudine barbară față de natură, de neglijarea tradițiilor și lipsa moralității în fuga după bani. Astăzi publicul îl iubește mai mult pe Șuraleu care a devenit simbolul principal al luptei pentru conservarea echilibrului ecologic, al unui stil de viață natural și sănătos, al culturii și sentimentului național, al limbii, obiceiurilor, tradițiilor populare, al frumuseții fizice și spirituale. În timp ce personalitatea lui Bîltîr derivă din trista contrazicere și stăvilire a elanul caracteristică vârstei înaintate, Șuraleu este asociat energiilor vitale, originare și dorinței de afirmare a eului în toată plenitudinea sa.

Spiritul acesta păgân venit din adâncul secolelor și nemărginirea codrilor a devenit un personaj extrem de familiar și activ, indispensabil la tot felul de spectacole și festivități. Noua sa figură postmodernistă, comică și stângace s-a adaptat perfect atmosferei marilor orașe fiind nelipsită de la manifestații sportive și întruniri politice, din paginile publicațiilor de divertisment, din magazine, parcuri și piețe. Devreme ce se simte atât de minunat în mediul urban, marele parc de distracții din Kazan nu se putea numi altfel decât „Suraleu”. Numărul statuilor care i se ridică în fiecare piațetă și părculeț tinde să îl depășească chiar și pe cel al monumentelor dedicate lui Abdulla Tukay. Este semnul că Șuraleu va fi iubit și va dăinui mult timp de acum înainte în inimile noastre de tătari.

Șuraleu

(Din revista InterArtes, Constanța, 2020)

Referințe

Gabași, Aygul. „Шурале” (în limba rusă). Татарский мир (No. 3). Москва. 2005. Accesat 05.01.2020. http://www.tatworld.ru/article.shtml?article=695&section=0&heading=0

Salihova, Aygul. „Образ Шүрәле в татарском искусстве”(în limba rusă). Tukay Dönyasî. Kazan. 2011. Accesat 05.01.2020. http://gabdullatukay.ru/tukay-science/heritage/salihova-ajgul-kazan-obraz-shurele-v-tatarskom-iskusstve/

Yarullin , M. „Беренче милли балетыбыз (Гай Таһиров)” (în limba tătară, fragment). Фәрит Яруллин турында истәлекләр: очерклар. Kazan. Editura Tătară. 1985. p 185. Accesat 05.01.2020. http://kitaphane.tatarstan.ru/tat/yarullin/tahirov.htm

Badretdin, Sabirzyan. „The Myth of Shurale” (în limba engleză). The Tatar Gazette (No 3-4). 2000. Accesat 05.01.2020. http://tatar.yuldash.com/eng_103.html